Cam ăsta a fost şi sloganul poveştii de aseară.

Să vă explic: pentru că Sophia este prea mică, nu putem să o ducem la piscine amenajate. Nivelul de clor e prea ridicat pentru pielea ei sensibilă. În plus, la mare, nu ajungi în fiecare zi.

Aşa că, i-am cumpărat o piscină pentru acasă, în curte. După cum vedeţi e o fiţă, deşi preţul chiar a fost modic. Are tobogan, palmier, e faină.

Bun. Aseară, când am ajuns acasă, toată familia mă aştepta nerăbdătoare să umflu piscina. M-am chinuit cu aerul din plămâni vreo 10 minute şi am realizat că nu am nicio şansă.

Aşa că am purces spre vulcanizarea din colţ. Mi-am luat companion pe bunul prieten Ticu, vinovatul pentru pozele ulterioare. La dus, a fost uşor, evident. La întoarcere, am fost de râsul tuturor că am mers vreo 500 de metri cu piscina în cap.

În fine, zic să vedem ce reacţie stârneşte. O aşezăm la Ticu în curte, tot el e vinovat şi de lipsa gazonului. 🙁 Fără apă, doar să se joace Sophia şi Vlad, băieţelul lui Ticu, puţin.

Ei, dar în cartierul nostru sunt vreo 50 de copii, apropiaţi de vârstă. Ghici ce? În 10 minute, aveam vreo 20 dintre ei în curte, călare în, pe şi pe lângă piscină. Un haos total!

Dar, cât de frumos a putut fi! S-au jucat vreo jumătate de oră încontinuu, s-au bucurat, au fost fericiţi. Pozele sunt grăitoare.

Iar, pentru mine, a fost o bucurie la fel de mare. Am fost fericit că i-am văzut zâmbind pe toţi, că am văzut-o pe Sophia în mijlocul unei găşti frumoase de prichindei, aşa cum ne jucam noi, pe vremuri. 

Din păcate, din motive de igienă şi siguranţă în privinţa sănătăţii copiilor, voi muta piscina, odată umplută cu apă, într-un colţ mai ferit.

Mă gândesc serios să cumpăr, însă, un mare tobogan gonflabil pentru toţi copiii din cartier. Voi ce ziceţi?