Soacra…. eeeh. Nu mă apuc acum să nasc polemici despre cât de mult ne iubim sau ne urâm soacrele. Eu sunt un caz fericit, am o soacră absolut ok. Găteşte bine, nu mă deranjează. E marfă. Dar există o limită şi a acestei „iubiri”.

Caz concret, discuţie între prieteni:

1. El, căsătorit, posesor al unui copil.

2. Ea, o puştoaică puţin trecută de 20, single.

3. Eu, tot căsătorit, cu copil.

El: „În week-end, cred că mă duc la teatru, vine soacră-mea!”.

Eu: „Adică fugi de acasă! Aveţi şi voi un respiro!”

Ea: „Eu cred că, de fapt, îşi scoate soacra la teatru!”.

Ce credeţi că a zis el? Cum a continuat povestea?

Fie vorba între noi, eu n-aş merge cu soacra la teatru, dar ce credeţi că a zis el?