La anul, am licența. Deja m-am apucat de strâns bani!!!

„La anul, am licența. Mă pregătesc temeinic. Deja m-am apucat de strâns bani!!! 5 milioane să plătesc pe cineva să-mi facă lucrarea, tot atâta pentru protocol și sper să scap fără restanțe. Că-s vreo 100 de euro bucata!”. 

Asta sunt cuvintele unui tânăr student, căruia i se pare, deja, normal să plătească pentru a avea lucrarea de diplomă și, mai ales, să dea șpagă unor profesori ca să treacă examenele. Da, să dea șpagă!!!

Eu rămân perplex auzind aceste cuvinte. Reușesc să bâlbâi o întrebare. Răspunsul lui e la fel de stupefiant: „Pentru că toată lumea face asta. Eu n-am bani, eu trebuie să-i strâng, dar, chiar dacă învăț, sunt examene la care profesorul mă pică aiurea. Doar pentru a veni în restanță de câteva ori, de a plăti examenele. Mai ușor este să-i dai 100 de euro secretarei. 20 îi ia ea și 80 merg la profesor! Și scapi!”

Dumnezeule!!! Unde s-a ajuns? O adevărată rețea mafiotă! E strigător la cer! Și cică se practică peste tot, de la facultăți private, la cele de stat.

Și ne întrebăm de ce mulți tineri care termină facultatea nu se pot angaja. Păi, nu au cum! Nu știu nimic. Au doar o diplomă cumpărată! Au trecut prin facultate fără să învețe nimic! Au creierele plate!

Și nu e doar vina lor! E vina sistemului, a profesorilor mai ales. A acestor profesori care fac „târguri” cu secretarele. Aparent, își păstrează imaginea imaculată, dar în realitate se îmbogățesc. 100 de euro pe examen, măcar la 50 de studenți= 5000 euro! Dintr-un foc! Și cică nu se duce bine, în unele medii academice.

Eu am dat trei licențe: două de facultate, una de master. Am învățat de mi-a ieșit pe nas. Da, poate nu m-a întrebat prea multă lume ce am învățat în facultate. Poate alții, în jurul meu, și-au cumpărat lucrările de diplomă. Oricum, nu le cercetează nimeni în amănunt. Poate doar dacă ajungi prim-ministru.

Dar nu era un fenomen, ci erau doar excepții. Acum, mi se pare că sistemul educațional e năpădit de cancer, o maladie extinsă.

Până unde se va merge? Până unde? Excepțiile de copii geniali, cu performanțe adevărate sunt din ce în ce mai puține. Le avem, dar până când? Dacă dintr-o 100 de studenți, 99 copiază (cu niște gadgeturi de-ți stă mintea-n loc) sau plătesc examenele, ne mai poate salva un singur idealist?

Vă întreb: ce facem? Unde ne ducem copiii? Ce facem noi, societate civilă? Sau continuăm să dormim, cu speranța că „mie n-o să mi se întâmple”?

Waldorf sau Montessori? Daţi-mi un sfat, vă rog!

Sophia se apropie încet, încet, de vârsta de doi ani. Până acum, a fost superb: ne-am jucat, ne-am distrat, am făcut lucruri simple.

A venit, însă, timpul să ne gândim serios la educaţia ei. V-am povestit aici cum ne-au lovit pe noi, părinţii ei, insomniile din cauza acestui subiect.

Am mai aprofundat cercetările şi simt nevoia să vă cer un mare sfat. Chiar îi rog pe cei care au trecut prin asta să-mi spună cum e mai bine.

Problema este următoarea: Waldorf sau Montessori? Cunoscătorii ştiu la ce mă refer: sunt două metodologii de educare a copiilor de grădiniţă, preşcolari şi în clase elementare.

Ambele sunt foarte populare, cu rezultate foarte bune, testate în peste 100 de ani. Din păcate, nu poţi alege decât unul şi aici e marea problemă, dilema noastră.

Teoretic, asemănările şi deosebirile importante sunt următoarele, potrivit privateschool.com:

Stilul de predare: Montessori urmează copilul. Copilul îşi alege ce vrea să înveţe, iar profesorul îl ghidează în acest sens. Waldorf foloseşte abordarea directă a profesorului, el predă.

Activităţile de învăţare: Ambele metode recunosc nevoia copilului pentru un anumit ritm şi o ordine în rutina zilnică. Însă, în cazul jocurilor, Montessori le dă copiilor jucării care să îi şi înveţe anumite concepte, ba chiar au jucării create special în acest sens. Waldorf îi încurajează pe copii să-şi creeze propriile jucării, punând accent pe stimularea imaginaţiei.

Accesul la computer şi TV: Montessori lasă părinţilor dreptul de a decide asupra accesului copiilor la aceste medii. Totuşi, interzice telefoanele mobile şi mp3-urile. Waldorf le interzice integral. Ambele sisteme preferă, însă, un acces cât mai limitat al copiilor la tv, de exemplu, pentru că vor ca micuţii să-şi inventeze propriile lumi şi poveşti, nu să le copieze pe cele de la tv.

Bun, sunt multe alte diferenţe, dar cele de mai sus sunt importante la nivelul de grădiniţă. Sper că aceste informaţii vor fi de ajutor şi pentru alţi părinţi aflaţi în situaţia noastră.

Vreau să vă mai spun că sunt şi câteva grădiniţe de stat care aplică aceste metode, dar, evident, cele mai multe şi mai bune sunt particulare. Acum, nu am să dau dovadă de modestie în privinţa educaţiei copilului meu şi recunosc că varianta unei grădiniţe particulare este cea pe care o dorim.

În privinţa studiilor ulterioare, vom decide de la caz la caz. De principiu, am vrea să studieze la stat pentru a se confrunta cu problemele reale ale societăţii şi pentru a învăţa să le rezolve. Cred că educaţia liceală privată, de exemplu, crează un fel de glob de cristal în care îşi introduce elevii. Odată întorşi în lumea reală, mulţi dintre ei nu ştiu cum să reacţioneze. Dar asta este o altă poveste.

Să ne limităm la grădiniţă. Aştept toate sfaturile voastre posibile pe acest subiect punctual. Caut părinţi care şi-au dat copiii într-unul dintre sistemele educaţionale de mai sus să-mi împărtăşească plusurile şi minusurile alegerilor lor.