Mama, soția, fiica, voi toate

mama-dan

Mama este cel mai mare critic al meu. Crescută într-o sărăcie lucie, în praful iute de pe dealurile din apropierea Prutului, n-a știut niciodată să-și exprime afecțiunea așa cum o fac cei crescuți la oraș, așa cum vede un copil prin filmele americane. Mâinile ei roase de muncă, cu greu, au știut să îmbrățișeze vreodată.

Țin minte că mă minunam de cât de frumos le vorbea mama mea despre mine colegelor de la serviciu. Eram cel mai deștept din lume pentru ea și se lăuda tuturor cu asta. Mie, însă, nu mi-a spus-o aproape niciodată. Cred că aș putea număra pe degetele de la o mână acei „Bravo!” pe care i-am auzit de la ea. Unul a fost când am intrat al cincilea din vreo mie la liceul militar, unul la prima facultate, unul la a doua, unul la Master și unul în televiziune. Da, cred că 5 au fost.

Nu fusese crescută cu afișarea gesturilor de afecțiune. Și i-a fost și ei greu să le facă la rândul ei. Dar ce a făcut mama pentru mine, de-a lungul vieții ei, a compensat de o mie de ori lipsa acelor tandrețuri trecătoare. Mi-a dat totul și încă mai mult. Au fost seri când aveam pe masă o singură porție de mâncare. Eu înfulecam hulpav negândindu-mă că poate și ei  îi era foame. De fapt, oricum, spunea că nu îi trebuie mâncare, că e sătulă deja. Și eu o credeam că doar e mama și că, oricum, eu eram copil egoist.

Mi-a dat banii ei și pe ai altora de la care se împrumuta ca să îmi fie mie bine la liceu și, apoi, la facultate. Mi-a dat răbdarea ei și iertarea ei, deși i-am greșit adesea. Mi-a dat viața ei. Căci deși m-a strâns rar în brațe, de fiecare dată, pentru ea, eu am fost mai important decât ea.

Mi-a dat totul și, pentru asta, nu voi putea niciodată să mă recompensez îndeajuns.

Te iubesc, mama! Tocmai pentru că ai fost cel mai mare critic al meu! Căci, fără asta, n-aș fi înțeles că, în fiecare zi, trebuie să vreau mai mult, să lupt mai mult, să visez mai mult, să ating norii!

La mulți ani, draga mea mamă!

***

familie-dan

Cu soața, e exact invers. Ea m-a lăudat mereu. Cică sunt leul ei, bărbatul la care a visat mereu, Făt- Frumos și călare și pe jos! Și apoi am zis “Da!”. Și gata cu laudele, s-a transformat direct în mama la pătrat! Că nu faci aia, că nu te pricepi la nimic, că fumezi, că stai cu băieții, că…

Serios, acum. În căsnicie, lucrurile stau altfel decât în relația mamă- fiu. În căsnicie, uneori, ți se pare că nu mai poți să ierți, că îți vine să-ți iei câmpii, că te-ai săturat de aceeași “ciorbă” pe care o primești zilnic. Și faci nazuri mai ales atunci când îți este bine. Că așa e omul, se plictisește repede de fericire. I se pare că fericirea e un drept, o consecință a superbității lui și că o va avea pentru totdeauna.

Pe soția adevărată, cea cu care merită să îmbătrânești, o descoperi la greu. La fel cum și ea te descoperă în aceleași situații, dar acum scrie un bărbat și nu o ea. Soția faină este cea care te strânge de mână, care te îmbrățișează și îți spune că te iubește atunci când ești la pământ. Când ai pierdut un job important, când nu mai aduci bani în casă, când nu-ți mai permiți să o duci în vacanțe scumpe, când îi faci doar cadouri simbolice. Dacă ea îți mulțumește la fel atunci când îi aduci în dar un ghiocel în loc de-un Vuitton, atunci să știi că aceea e femeia visurilor tale. Nu contează că, după niște ani, graviția și-a lăsat amprente pe corpul ei, nu contează că nu-ți mai aleargă ca la maraton fluturi prin stomac din cauza hachițelor pe care ți le-a făcut de-a lungul timpului.

Contează doar că ea îți este alături și la bine și la rău, mai ales la rău. Contează că ea crede în jurământul ăsta până la moarte și că, pentru ea, oricât de falit ai ajunge, oricât de urât sau de schilod, vei fi mereu Făt- Frumosul ei.

Eu cred că am găsit această femeie și, inclusiv de 8 Martie, merită toată dragostea mea. La mulți ani, Cristina!

***

Despre cea de a treia mimoză din viața mea, ce aș putea să vă spun? Continuarea, aici, pe www.catchy.ro.

***

La mulți ani, doamnelor din întreaga lume! E ziua voastră și fie că sunteți mame, soții sau fiice să știți că, fără voi, n-am fi compleți!

Cea mai frumoasă zi! „Te iubesc, tati meu!”

Sunt cel mai tare! Sunt cel mai deștept! Sunt cel mai frumos! Sunt cel mai fericit!

Și nu doar pentru că azi e ziua mea. Fac 33. Iar voi, măcar azi, trebuie să fiți de acord cu epitetele pe care mi le-am enumerat singur. 🙂

Sunt cel mai tare, mai frumos, mai fericit pentru că am minunea asta de copil, care mă iubește muuuult, mult de tot.

Aseară s-a pregătit intens pentru urările de dimineață. Printre înghițiturile de ciorbă cu găluște, și-a făcut timp și pentru o regie specială pentru tătuțul ei. Și a fost frumos tare la pregătiri.

De dimineață, emoțiile și-au spus cuvântul și nu a mai îndrăznit să fie atât de expansivă. Mi-a oferit doar „surpriza pentru tati” (o mâzgălitură fără forme, încă, dar făcută special pentru mine, ceea ce m-a topit cu totul), m-a luat în brațe și ne-am pupat. A și suflat repede într-o lumânare înfiptă într-un tortuleț. Apoi am dus-o la grădiniță.

Așa că, sincer, astăzi, chiar nu-mi mai trebuie nimic. Nu-mi doresc minuni, pentru că le trăiesc deja, nu-mi doresc averi, pentru că o am pe cea mai mare posibilă, nu-mi doresc iubiri deșarte, pentru că o am pe cea mai sinceră. Îmi doresc doar să mă pot bucura de ele încă mult timp de acum încolo.

PS: Vă mulțumesc în avans pentru urări. Faptul că vă răpiți din timpul prețios pentru a-mi scrie cuvinte frumoase este o mare onoare pentru mine.

PS 2: În seara asta, plecăm într-o escapadă romanticoasă. Nu de alta, dar tot azi împlinim și cinci ani de căsnicie. Ce să-i faci?! Dacă vrei să fii sigur că nu uiți ziua „măritișului”, te însori de ziua ta. N-ai cum să uiți! NU? 🙂 Singura problemă e că nu va mai fi niciodată doar „ziua ta”, ci și „ziua noastră”! 🙁  Așa că Barcelona venim! Doar noi doi, ca niște guguștiuci!

De ce vrei să-l schimbi după ce-l iei de bărbat?

marele moment 2

E frumos. E înalt. E lucrat la sală. Are ochi albaștri. Este amuzant. Are și ceva bani. Este elegant. Are bune maniere. E bun la pat. E serios.

Clar, trebuie luat de bărbat! E super- piesă, nu trebuie ratat. Sigur va face și copii frumoși! Trebuie făcute acte!

Și îl iei. Faci cum faci, îl cucerești la rându-ți și îl convingi să-ți pună marea întrebare. Iar tu îi sari imediat în brațe și îi spui celebrul „da”.

Și faceți nuntă. Și e minunat. Câteva luni, câțiva ani.

Dar apoi vrei să îl schimbi.

„De ce ieși cu prietenii ăia? Stai cu mine!”. „Păi sunt prietenii mei din copilărie! Ieșeam cu ei și până să ne căsătorim!”

„De ce fumezi? Nu-mi place!”. „Păi fumez de mult timp. Îmi place. Fumam și înainte de căsătorie!”

„De ce dormi pe partea stângă a patului? Că îmi place mie!”. „Draga mea, dar acolo dormeam și înainte de căsătorie!”

„De ce-ți arunci tricoul în mijlocul casei și nu-l bagi direct în mașină?”. „Păi e un obicei vechi! Îl făceam și înainte de căsătorie!”

Și uite așa, el renunță la prietenii ăia din copilărie, se lasă de fumat, se mută pe partea dreaptă a patului, își duce tricoul direct la mașina de spălat.

Încet, încet, se schimbă. Așa cum dorești, așa cum îi ceri. Îl modelezi, îl cizelezi, îi rotunjești colțurile!

Și, peste câțiva ani, îți dai seama că nu-l mai iubești. Că…. nu mai are acel ceva care te-a cucerit! Că nu mai e bărbatul de care te-ai îndrăgostit!

De ce, doamnelor, vreți să vă schimbați bărbații? Nu sunt perfecți atunci când îi luați de soți?

PRIETENII MEI: NIŞTE „BOŞOROGI”!

Idee senzaţională aseară: îmi vine cheful să ne urcăm în maşină şi să plecăm până la Sinaia, să bem o cafea.

Prin studenţie făceam des astfel de escapade. Zic să ne aducem aminte de tinereţe!

Paradoxal, „Iubire” acceptă, cu gândul că o lăsăm pe Sophia cu bunica.

Hai să mai luăm un cuplu de prieteni vecini, tot tineri ca noi, să fie ceva mai multă distracţie pe drum. La fel de paradoxal, acceptă şi ei, tot amintindu-şi de tinereţe. Îşi iau, însă, băieţelul cu ei, neavând cu cine să-l lase. Până la urmă, nu era o problemă. Puştiul are doi ani şi te înţelegi bine cu el, la întoarcere putea dormi liniştit.

Vreo 20 de minute, ne-am echipat corespunzător de munte: cu hanorace, cu şepci, cu tenişi. Să intrăm în peisaj!

Şi uite aşa, la opt seara, ne pornim spre Sinaia.

Ei, dar cât credeaţi că ţine minunea? Trei zile! În cazul de faţă, vreo trei kilometri.

N-am apucat să intrăm pe DN că femeile au şi început: „Taca, taca, taca, taca! Că, totuşi, Sinaia e cam departe, că cine ştie cum doarme copilul, că ne întoarcem de abia pe la unu noaptea, că mâine trebuie să meargă la serviciu, că…., că…., că….”.

Noi, bărbaţii, care ne dădeam mai viteji, ne-am văzut, încă o dată, a câta oară, învinşi de soaţe.

Aşa că am sfârşit la o cafea la o crâşmă pe lacul Snagov. Măcar până acolo au acceptat să mergem. Mi-am făcut şi eu acolo o poză, cu nişte palmieri în spate, trist şi îngândurat, imaginându-mi, însă, că respir aer… de munte!

Concluzia: am nişte prieteni „boşorogi”. Mult prea devreme! 🙂

CÂT DE MARE POATE FI ŞIFONIERUL UNUI BĂRBAT? CÂT MERITĂ?

Mă declar fericitul posesor al unui şifonier întreg! OAU! E mare realizare pentru un bărbat! Credeţi-ne că, în războiul ăsta cu partenerele de viaţă, noi pierdem întotdeauna!

A fost o luptă lungă, întinsă pe câţiva ani buni! Totul a început prin 2007, când, după câteva luni de relaţie, am decis să ne mutăm împreună. La acea vreme, eu m-am mutat la ea, că la mine era mai puţin spaţiu.

În primele luni, am avut portbagajul maşinii plin de haine. N-aveam loc în casă şi pentru ale mele.

Undeva, de un Crăciun, am primit cadou un raft în dulapul ei. Chiar scria pe el „Sertaru’ lui Dan”. Mare fericire!

După vreo doi ani, ne-am mutat în casa NOASTRĂ. Încă de la început, am emis pretenţia unui şifonier numai al meu. Cum sunt două dormitoare, „Iubire” a cedat şi, în dormitorul mic, mi-a dat dreptul să-mi amplasez „palatul” pentru haine. Ea a rămas cu un imens şifonier în dormitorul mare şi cu o debara.

Oricum, la acea vreme, am considarat evenimentul o mare victorie.

Ei bine, lucrurile încep să se schimbe, însă. A apărut Sophia şi dormitorul mic a devenit camera ei. Evident, a mai apărut un şifonier micuţ, pentru hăinuţele ei.

Momentan e micuţ, dar, deja, începe să devină neîncăpător pentru sumedenia de rochiţe pe care pitica le-a primit de la prietenii noştri.

Zilele trecute, „Iubire” şi-a exprimat un gând cu voce tare: „Cred că unele dintre hainele Sophiei ar trebui mutate la tine!”.

Am vociferat instant. Încă nu s-a întâmplat mutarea, rezist, rezist.

Mi-e teamă, însă, că, în curând, va trebui să cedez. Doar e pentru copil!

Aşa că, dragele mele cămăşi, vă cer iertare! Poate chiar de mâine, nu veţi mai fi călcate şi aliniate frumos, fiecare pe umeraşul ei! Va trebui să suportaţi atacul rochiţelor! Vă rog să mă iertaţi!

Să nu-mi spuneţi că la voi e altfel? Să nu-mi spuneţi că există vreun bărbat neoropsit de munţii de haine ai soaţei?

CE PORECLĂ SĂ-I DAU SOAŢEI?

Azi vreau să vă amuz puţin, că tot e vineri şi e bine să ne relaxăm. După o săptămână nebună, chiar merităm cu toţii.

Iată despre ce e vorba: vreau să-i dau o poreclă, un apelativ soţiei mele, pe care să-l folosesc aici, pe blog, atunci când mai scriu despre ea sau îi pomenesc numele. Practic să fie un înlocuitor al numelui.

Am văzut că prietenul meu Cabral face asta şi mi s-a părut foarte haios. El îi spune Andreei- „nefasta”.

Veniţi cu propuneri amuzante? Decente trebuie să fie, însă.

ROBOŢEI PENTRU SOPHIA!

Cam aşa a început povestea noastră. A fost dragoste la prima vedere! Eu am fost fascinat imediat de ea. Ea nu vedea prea bine, în prima ei zi de viaţă, dar s-a simţit în siguranţă în braţele lui tati, aşa că nu a comentat. S-a lăsat purtată de val.

De atunci, au trecut şapte luni, iar vieţile noastre s-au schimbat radical. Ea e fericită. Are jucării, distracţie, mâncare, scutece curate şi hăinuţe cool şi multă dragoste. Are tot ce-i trebuie pentru nevoile ei de acum, nevoi relativ simple.

Noi, părinţii ei, suntem la fel de fericiţi. Sophia ne umple vieţile, o iubim enorm. Uneori, însă, recunosc: ne este foarte greu în acest rol de părinte. Nu ai nicio secundă liberă, totul se învârte în jurul copilului şi ca să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle trebuie să te transformi într-un roboţel. De fapt, exact asta suntem: nişte roboţei pentru Sophia!

Hai să vă explic de ce. În fiecare zi se întâmplă cam aşa:

– 8.00- 8.30. Sună alarma telefonului. Aş vrea să mai dorm puţin, mai ales că îmi place mult să dorm dimineaţa. Cristina aude şi ea alarma. Cu ochii lipiţi de somn, îmi spune, însă, printre dinţi: „Trezeşte-te, trebuie să te duci la piaţă să cumperi fructe şi legume proaspete!”. Ne trebuie toate acestea pentru alimentaţia zilnică a Sophiei- sucuri, piureuri, ciorbiţe.

 -9.30- 10.00 Micul dejun pentru pitică. Aici e cu circ mereu. Trebuie să-i cântăm, să-i facem jocuri, să ne strâmbăm la ea, să ne maimuţărim. În această etapă, suntem nişte roboţei- maimuţe! 🙂

Şi tot aşa- urmează joaca, prânzul, somnul, gustări cu lăptic, schimbări de scutece, iar joacă, iar gustări, iar somn, sunt proceduri repetitive, de roboţel. De toate acestea se ocupă mai ales Cristina.

Seara, când vin de la muncă, sunt luat de proaspăt! Joacă, schimbat de scutece, papa, băiţă, papa, distracţie, somn. Şi, fără să mă plâng, uneori vin foarte obosit. Aş vrea să lenevesc pe canapea câteva ore. Ei bine, nu! Roboţelul trebuie să aibă bateriile încărcate tot timpul, aşa că…. LA TREABĂ!

Încă o dată: nu mă plâng! Sunt o grămadă de părinţi în aceeaşi situaţie! În acest articol, doar constat cât de mult ni s-au schimbat vieţile. Înainte să apară Sophia, ne consideram pregătiţi pentru asta. Şi, totuşi, nu a fost aşa. Realitatea este de câteva ori mai „dură” decât imaginaţia! Aviz celor care vor să facă un copil, doar pentru că „trebuie”!

RECUNOSC: MI-AM BĂTUT SOŢIA! :)

Recunosc: mi-am bătut soţia! Cam tare! Am dat şi eu, dar a dat şi ea! Dar eu sunt mai tare! Că-s mai îndemânatic, cu reacţie mai rapidă! Acum e cam supărată pe mine!

🙂 Staţi liniştiţi, nu am atins nici o particică din ea, nici măcar cu un deget, sunt, în continuare, un mare susţinător al luptei împotriva violenţei în familie şi consider, cu tărie, că „Durerea nu este iubire!”.

Am bătut-o într-un meci de box, pe wii (pentru necunoscători, un joc) şi cred că „bătaia” la wii sau alte jocuri este singura formă de bătaie admisă în familie 🙂

PS: Mi-am încurajat şi prietenii să facă la fel şi cu sotiile lor… Şi s-au “bătut” şi ei!

PS 2: Poze cu noi nu avem. Evident, eram prea ocupaţi să ne dăm croşee unul altuia! 🙂

 

DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE?!

ORICÂTE TELEVIZOARE AI AVEA, TOT AL TĂU E MAI BUN!

Marţi seara, miercuri seara, joi seara. Nu contează. E una dintre serile în care echipa ta favorită joacă în Champions League sau în Uefa League.

E un meci foarte important, ar putea să se califice în primăvara europeană. La serviciu, toată lumea vorbeşte despre asta. Pronosticuri, pariuri, invidii, răutăţi, speranţe. Toată lumea aşteaptă, însă, cu nerăbdare, seara, momentul meciului.

Evident şi tu te gândeşti la meci. Te pregăteşti. Îţi faci planul de bătaie. Nu poţi să vizionezi meciul chiar oricum.

Elimini din start varianta văzutului meciului cu prietenii în vreun bar. Acum eşti însurat, ai copii, ai responsabilităţi. Nu poţi să-i laşi pe cei de acasă singuri. Aşa că alungi repede ideea libertăţii de burlac. Aproape ca pe un gând rău, o arunci departe. Încerci să nu-ţi pară rău. A trecut timpul escapadelor ăstora. Le-ai avut, le-ai făcut. Acum, gata! Te îmbărbătezi singur.

Te consolezi, totuşi, că ai să vezi meciul acasă. Liniştit, pe canapea. Ţi-ai cumpărat sistem surround şi vrei să-l exploatezi la maximum. Să urle boxele, să audă vecinii când dau gol ai noştri, să audă toată lumea când te bucuri.

Continui pregătirile. În drum spre casă, te opreşti la buticul din colţ şi îţi iei o pungă de seminţe şi două beri. Că doar e meci!

Acasă, încerci să fii un tată şi un soţ perfect, până la meci, în speranţa că vei fi lăsat să vezi liniştit înfruntarea fotbalistică. Speli copilul, iei masa cu soţia, strângi vasele, chiar le speli. Faci totul! Eşti un ideal!

Îi spui: „Iubita mea, uite, la câte am făcut, merit să văd şi eu meciul!”. Ea: „Bine, fie, dar iar ne neglijezi! Două ore întregi! Eşti un tată denaturat!” Îţi zâmbeşte, totuşi, relativ înţelegătoare. Coace, însă, ceva. O simţi. O cunoşti destul de bine, după atâţia ani de căsnicie. Speri, totuşi, să te înşeli.

Începe meciul! Eşti pregătit! Berea a stat la rece şi, acum, respiră, pe masa ta, cu dopul desfăcut. Seminţele sunt şi ele. Televizorul e dat tare! Urlă. E minunat!

5 minute, 10. Eşti foarte fericit! Eşti mascul! E bine!

„Dă televizorul mai încet! Nu pot să adorm copilul!”. Se aude vocea cristalină, atât de cunoscută ţie! E soţia ta, evident. O iubeşti. Mereu! Foarte mult. Mai puţin acum. Acum, simţi că vrei ca ea să fie departe, departe, departe. Undeva cât mai departe de televizor. Două ore măcar.

Dar nu e departe. E foarte aproape, în camera cealaltă.

N-ai altă variantă decât să dai tv-ul mai încet. Foarte încet, în opinia ta, decent, în opinia ei. Aproape că nu mai auzi nimic, eşti pe silent. Te bucuri, însă, de imagini! Ţi-au rămas imaginile! Eşti încă mascul!

Mai trec 10 minute. Sunt superbe. Echipa ta a marcat. Lucrurile merg bine.

Apare, însă, soţia. „Am adormit copilul. Am venit să-ţi ţin companie!”. Hm, ştiai că o să ţi-o coacă! Poate, totuşi, stă liniştită pe canapea, lângă tine.

O iei în braţe. Trebuie. Acum, mai strâns, parcă, decât alte dăţi.

E 1-1. Păcat. Avem nevoie de victorie ca să ne calificăm. Seara începe să devină proastă.

Speri, totuşi.

Nu mai poţi să bei bere, însă. Ca să ajungi la sticlă, trebuie să o deranjezi pe ea din braţele tale. Asta nu se poate ca să nu deranjezi intrusul.

Rezistă până la pauză. „Schimbă, că sunt reclame!”. Zăpuim. Un canal, două, trei. Hopa! „Stai puţin. Dă înapoi! Ia, uite e emisiunea mea preferată!”.

Ne uităm la emisiunea ei. Evident, e o chestie exclusiv feminină, pe care tu nu o înţelegi şi nici nu vrei să o înţelegi că doar ai meciul echipei tale preferate.

Şi începe sfârşitul. „Hai că proştii ăia ai tăi iau bătaie! Oricum nu ştiu să joace. Lasă la emisiune!”. Zâmbeşti scrâşnind din dinţi. Mai rezişti. Repriza a doua a început de vreo cinci minute, zece.

Strângi din dinţi în continuare. Încerci să dai o replică: „Draga mea, dar mai ai un tv în camera copilului! L-am luat special ca să nu ne certăm pe tv-uri.”

Speri să înţeleagă. Speri! Vine, însă, răspunsul. FATALA, cum spunem noi bărbaţii. Răspunsul care te lasă fără replică şi te condamnă fără drept de apel: „Nu pot să mă uit la tv-ul din camera copilului. Are nevoie de linişte şi de întuneric. În plus, nu-mi place să mă uit la tv fără tine!”.

„Nu-mi place să mă uit la tv fără tine!” Frumos, superb, minunată declaraţie de dragoste. Ce bine dacă n-ar fi fost făcută, însă, în seara cu meciul! 🙁

Aşa că te întrebi „De ce nu înţelegem femeile?!”. Că doar ele ne vor tot binele din lume!

CE BĂRBAT ERAI ODATĂ! (OMAGIU UNUI PRIETEN DRAG CARE A ALES SĂ PUNĂ CAPĂT BURLĂCIEI)

Eu am puţini prieteni şi, din ce în ce mai puţini prieteni neînsuraţi. Că, deh, e vârsta!

În cercul foarte restrâns, suntem patru masculi. Ne mai întâlnim o dată la câteva luni, acasă, la unul dintre noi la discuţii şi bârfe. Ca băieţii! Avem acest ritual de aproape doi ani şi încercăm să-l menţinem. Este, însă, din ce în ce mai greu şi, în curând, va deveni imposibil.

Să vă explic de ce:

1. Prietenul nr. 1 este căsătorit şi are un băieţel de doi ani.

2. Eu sunt căsătorit şi am o fetiţă de trei luni.

3. Prietenul nr. 3 are o relaţie stabilă şi este mutat cu iubita.

4. Prietenul nr. 4 are o relaţie stabilă şi, din fericire, nu se mutase cu iubita încă.

Până zilele acestea, când şi prietenul nr. 4 a comis-o! A hotărât să ducă relaţia la un alt nivel şi iubita s-a mutat la el.

Era singurul loc unde ne mai puteam strânge şi noi! SINGURUL!

În trecut, am mai încercat ba la unul, ba la altul, dar fie erau soţiile acasă, fie trebuia să ne rugăm de ele să plece câteva ore, dar, tot acasă, se întorceau. Aşa că, locuinţa prietenului nr. 4 era ultima salvare, ultima oază de masculinitate, în forma ei pură, ultima redută androgină în calea cotropitorilor feminini.

Aşa că, acum, toţi patru suntem amărâţi, cu o lacrimă în colţul ochilor şi cu sufletele grele. Ne plângem de milă! Adio, burlăcie! Adio, libertate! Adio!

Mai jos, veţi vedea ultimele fotografii de libertate! Din seria „Ce bărbat am fost odată! FUSE ŞI SE DUSE! 🙁

SUNT TARE CURIOS CE COMENTARII AU FEMEILE, EVENTUALE SOTII, LA ACEST POST! 🙂