Unde sunt medicii noștri?

În urmă cu două luni, m-am programat pentru niște analize de rutină. Mi-a fost recomandat un medic excepțional. Nu-i dau numele că n-are nicio vină în privința celor despre care am să vă povestesc.

Era vorba despre o clinică privată, pentru că, știm cu toții, ce se întâmplă în spitalele de stat. Am vrut profesionalism, curățenie și promptitudine.

Ei bine, la capitolul promptitudine, a fost jale.

Mi s-a spus că de abia pe 23 iunie mă poate vedea dl doctor. Repet, asta se întâmpla în urmă cu două luni. Am crezut că nu înțeleg bine. Cum adică? Să sun azi și să fiu consultat abia peste două luni? Halucinant. Dacă era o problemă serioasă de sănătate? Dacă viața mea depindea de rezultatul acelor analize? Două luni de așteptare? Răspunsul a fost la fel de halucinant: „Dl doctor este extrem de aglomerat. Dacă vreți puteți încerca la stat, acolo unde mai lucrează, dar să știți că are același regim de programări!”

Ieri, s-au împlinit două luni. Am fost la consultație. Eram programat la 15.20. Am intrat în cabinet la 17.20. Am așteptat două ore până să îl văd pe doctor la față!!! Și asta într-o clinică privată! Păi, Dumnezeule, în spitalele de stat cum e?

Și vin și vă întreb: Unde sunt medicii noștri? Oare toți au plecat în Marea Britanie? Au devenit cei rămași acasă depășiți de numărul de pacienți? Doctorii consacrați au ajuns un fel de zei, că mie mi s-a părut că ajungeam mai repede în America, decât în cabinetul respectivului medic?

V-ați confruntat cu astfel de situații? Ați așteptat cu orele să vă vadă un specialist? Ce ați făcut?

PS: Trebuie să mai fac niște analize în noiembrie. M-am programat de ieri!!! Cu patru luni înainte!!!

Ce mă enervează: scârbele de medici din Buzău

Angajatii unui spital din Buzau legau copiii de paturi

Cred că, deja, ştiţi cu toţii de mizeria umană a medicilor din spitalul acela din Buzău, în care copiii erau ţinuţi legaţi de pat.

M-a revoltat profund cazul. Ca tată mai ales, dar şi ca român, ca om care încă mai crede într-un sistem sanitar normal, decent, civilizat.

Copiii aceia nu puteau să dea, însă, şpagă. Nu puteau să-i pupe-n diverse părţi anatomice pe cei care ar fi trebuit să-i îngrijească. Copiii aceia nu puteau nici să dea „telefoane pe linie politică” astfel încât să fie băgaţi în seamă. Copiii aceia erau singuri şi neajutoraţi şi ar fi trebuit să-şi găsească alinarea în braţele acelor medici sau asistente.

Oameni buni! Şi mă adresez acum celor care lucrează în acel spital, de la director, la infirmiere!

Nu vă ţine nimeni legaţi de posturile alea! Nu sunteţi legaţi de glie! Ştim, salariile sunt proaste, nu există medicamente, sistemul e de rahat, totul e vraişte!

Şi, totuşi, voi nu vreţi să plecaţi! Nu aţi ales drumul Londrei, al Parisului sau al Dubaiului, locuri unde medicii români sunt mai buni ca pâinea caldă!

Voi aţi ales să rămâneţi aici, să vă înglodaţi în mocirla pe care o blamaţi tot timpul, fără a face, însă, ceva! Voi aţi ales să trăiţi din şpăgi şi să stabiliţi tarife fixe pentru fiecare intervenţie, indiferent dacă pacientul are sau nu să vă dea tainul!

Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă pe toţi aceşti pacienţi care nu-şi permit un tratament! Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă inclusiv pe aceşti bieţi copii! Şi n-aţi făcut altceva decât să vă transformaţi în nişte SCÂRBE!

 E 2013, e România, e Europa! Şi voi sunteţi nişte SCÂRBE! Nu aveţi nicio scuză! Şi, pentru gestul vostru, nici nu vreau să vă aud elucubraţiile!

Nu ştiu dacă există pe lumea asta pedeapsă suficient de mare pentru gestul vostru! Sper să fiţi daţi afară cu toţii, să nu scape nici măcar un singur vinovat! Încă mai sper în dreptate, chiar şi în acest sistem.

Ştiu medici extraordinari, care vin cu jucării şi alimente de la ei de-acasă pentru astfel de copilaşi. Acei medici merită respectul meu!

Dacă aş fi fost, însă, unul dintre jurnaliştii care au relatat cazul de la Buzău, cred că aş fi renunţat, pentru prima oară în viaţa mea, la diplomaţia şi obiectivitatea ziaristică. Cred că aş fi lăsat microfonul şi v-aş fi tratat pe fiecare în parte aşa cum meritaţi, ca nişte SCÂRBE!

UN SPITAL DIN BUCUREŞTI. MI-E SCÂRBĂ DE TOŢI DIRECTORII LUI!

Aşa arată cel mai bun spital de ortopedie din Bucureşti- Spitalul Foişor, Ambulatoriu.

Mi-e scârbă, acesta este cuvântul potrivit prin care pot descrie sentimentele mele faţă de toţi cei care au fost directorii acestui spital, din ’90 încoace. Să nu-mi spună mie că sistemul sanitar este subfinanţat, că nu-s bani, că e sărăcie. Este imposibil ca de 22 de ani să nu fi primit fonduri pentru o găleată de var şi nişte vopsea. Că doar de atât e nevoie ca să dai o faţă decentă unor astfel de holuri. Şi, totuşi, după cum se vede clar în poze, totul arată ca într-o cocină: mizerie, podele sparte, mobilier vechi, var care stă să cadă de pe pereţi şi oameni la cozi. Că şi aici e o problemă, dar, deja, românul e obişnuit cu cozile, aşa că nu mai comentez.

Cum am ajuns acolo? De ceva vreme, mă doare spatele şi am vrut să-mi fac un RMN. Mi-am sunat un prieten medic, care m-a îndrumat cu căldură către acest spital, argumentând că are „cei mai buni specialişti în domeniu”. Cum de mai sunt profesionişti adevăraţi într-un astfel de spital, pentru mine, este un mister.

Ajuns acolo, pur şi simplu m-am îngrozit. Am plecat după cinci minute. Mi-a fost şi teamă să intru într-un cabinet. Doamne, fereşte, ce microbi mai erau şi acolo!

Eu voi merge la o clinică privată să-mi fac RMN-ul respectiv. Dar asta pentru că îmi permit. Ce fac, însă, nişte milioane de oameni care nu pot da nişte milioane bune pe analize? Vor trebui să suporte jegul de la Spitalul Foişor.

În numele acestor milioane de oameni, o mai spun o dată: mi-e scârbă de toţi directorii pe care i-a avut spitalul acesta din ’90 şi până azi. MI-E SCÂRBĂ!

CE MĂ ENERVEAZĂ: LIPSA DE COERENŢĂ ÎN SISTEMUL SANITAR

O mie de medici, o mie de soluţii. Cam aşa aş putea descrie foarte pe scurt situaţia în care ne aflăm cu fetiţa noastră.

De la formula de lapte praf pe care ar trebui să i-o dăm, la sfaturile privind îngrijirea nou- născutului, totul este o nebuloasă în sistemul medical românesc. Şi este doar un boţ de om, care are nevoie de o îngrijire aparent banal, nu vorbim despre boli serioase, despre intervenţii complicate sau tratamente revoluţionare. Vorbim doar despre un copiluţ şi despre modul în care ai grijă de el în primele zile de viaţă.

Ştiu că sistemul sanitar românesc este la pământ, este sărac, este mizerabil, fără personal calificat, dar nu mă aşteptam ca acest cancer să fi afectat până şi creierele puţinilor medici rămaşi. Şi îi includ aici chiar şi pe cei trecuţi la privat.

Să vă dau câteva exemple concrete de sfaturi diametral opuse, care, pur şi simplu, îi bulversează pe proaspeţii părinţi, diletanţi într-ale îngrijitului unui copil:

– Unii spun „Făceţi-i baie, chiar dacă nu i-a căzut buricul, apa nu îi face rău”. Alţii- „Baia este interzisă, până îi cade buricul. Doar curăţaţi-o rapid cu apă şi tifon!”.

– Unii spun „Înveliţi copilul să nu i se facă frig!”. Alţii – ” Pielea copilului trebuie să respire. Nu-l înfofoliţi!”

– Unii spun „Scoateţi copilul afară imediat ce l-aţi adus acasă. Chiar şi două- trei ore pe zi!”. Alţii- „Scoateţi copilul afară doar gradual. Doar câteva minute pe zi şi, de abia după o lună două, mai multe ore!”.

– Unii spun „Daţi-i copilului mâncare doar la cerere”. Alţii- „Neapărat copilul trebuie să mănânce cel târziu din patru în patru ore. Treziţi-l obligatoriu.”

– Unii spun „Laptele praf trebuie introdus în alimentaţie pentru că, la început, mama nu are lapte suficient”. Alţii- „Cererea se reglează cu oferta. Insistaţi cu alăptatul la sân.”

– Unii spun „Daţi-i lapte praf de la firma cutare”. Alţii- „Nu, firma cealaltă este mai bună!”.

Acestea au fost doar câteva exemple de soluţii cel puţin contradictorii. Mai sunt şi altele. Ţin neapărat să precizez încă o dată că nu sunt soluţii venite de la prieteni sau cunoştinţe care au mai crescut copii. Sunt soluţii venite de la medici!!! Oameni, teoretic, specialişti.

În aceste condiţii, ce pot face doi proaspăt părinţi care n-au mai crescut un copil? Ce să mai creadă ei? Nu se panichează? Nu se sperie de toată incertitudinea asta?

Eu vă spun că noi am trecut prin asta. Acum, ne-am liniştit. Am hotărât să ascultăm ad-literam, sfaturile pediatrei noastre. Ne este şi prietenă, este o somitate în domeniu şi, în tot ce face, pare o profesionistă. Până acum, a avut şi dreptate pentru că soluţiile ei s-au dovedit eficace şi fetiţa se dezvoltă normal. Ne spune „Faceţi ca mine şi uitaţi ce spun alţii, chiar şi medici!”. În toată nebunia asta de propuneri contradictorii, ne este, însă, greu să nu ne punem întrebarea „Şi dacă, totuşi, prietena noastră greşeşte?! Dacă alţii au dreptate?!”. Aşa că, dincolo de toate problemele cotidiene apărute odată cu naşterea unui bebeluş, părinţii trebuie să mai înfrunte una, destul de seriosă: sfaturile enornate furnizate de un sistem sanitar cel puţin haotic.

Voi aţi trecut prin astfel de situaţii în care, pur şi simplu, sfaturile medicale să se bată cap în cap?