Am dormit la prânz cu fiica mea.

sursa foto: Revista Femeia

sursa foto: Revista Femeia

E banal, nu-i așa? Mare scofală de acțiune cu adrenalină! Și titlul e banal, nu?

Și, totuși, câți dintre voi ați reușit să faceți chestia asta? Serios! Fac pariu că nici măcar 10% dintre voi. Doar suntem oameni ocupați. Trebuie să muncim, avem un program infernal, trebuie să contruim cariere și afaceri. Pentru copiii noștri. Dar la ora 13.00, cu siguranță nu suntem acasă, cu siguranță nu suntem acolo pentru ei.

Mie mi s-a întâmplat zilele trecute. A fost singura dată de vreo trei ani încoace, de când Sophia a intrat în viețile noastre.

Pur și simplu, între două întâlniri, am trecut pe acasă. Bunică-sa o adusese de la grădi și se pregăteau de somn. Aveam vreo trei ore libere și am spus „Stop”. Ce-ar fi dacă ar adormi cu mine? Ce-ar fi dacă m-aș ocupa eu de “procedura” asta?

A vrut să-i citesc o poveste. Era parte din ritualul ei de pregătire pentru somn. Ne-am întins amândoi în pat și ea s-a cuibărit în brațele mele, peste mâna dreaptă, cu capul pe pieptul meu, înclinată ușor ca să poată vedea pozele din poveste.

“A fost odată ca niciodată…” și firul poveștii curgea domol spre “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”. Și… în timp ce cuvintele ne înconjurau din ce în ce mai mult, toate lucrurile din jurul nostru începeau să dispară. Nu mai auzeam zgomotele de pe stradă, nu mai era timp, nu mai spațiu. Eram doar noi doi și o poveste. “Tătuțul”, „Rază de Soare“ (apelativul și l-a ales singură) și un prinț pornit în căutarea alesei.

Și respirația ei se lovea de obrazul meu. Era liniștită și îi simțeam fericirea în fiecare expirație. “Tătuțul” ei îi citea pentru prima oară o poveste la prânz. Era un lucru minunat, un moment de o bucurie enormă imposibil de cuantificat în bani, vorba reclamei. Nicio jucărie de sute de lei nu trezise în ea sentimentul pe care îl trăia adormind încet pe umărul meu.

Dar mie? Mie mi se loveau toate gândurile în cap ca o mega furtună tropicală. “Prostule, uite ce ai pierdut până acum! Cum ai putut rata un astfel de moment?” Am mai trăit în viață momente de fericire extremă, momente în care chiar mă băteam cu pumnul în piept că “Sunt cel mai fericit om de pe planetă”. Dar ce a putut să trezească în mine căpșorul ăla bălai, în acel moment, a fost sublim.

Pe la jumătatea poveștii, ea s-a predat în brațele eroului ei, fiind convinsă că Tătuțul este cel mai puternic om de pe planetă, acel voinic neînfricat care își va proteja raza de soare pentru totdeauna. Acolo, pe pieptul meu era locul în care ea era în deplină siguranță.

N-am apucat să termin povestea. Nici nu era nevoie. Între timp o construisem pe a noastră, cea în care Raza de Soare și Tătuțul descoperiseră cea mai mare comoară.

A adormit pe nesimțite, respirația încetinindu-i și căpătând o constantă între aerul tras în plămâni și cel expirat.

N-am putut să o deranjez. Am rămas așa două ore. Fix cu capul sprijinit de perete și cu gâtul strâmb, cu ea peste mâna mea dreaptă, care, între timp, îmi trimitea către creier înțepături dureroase provocate de amorțeală, și cu câteva fire de păr bălai care-mi intrau în gură.

În scurt timp, am adormit și eu, nu înainte de a o strânge încă o dată în brațe și…. continuarea aici, pe www.catchy.ro).

Cea mai frumoasă zi! „Te iubesc, tati meu!”

Sunt cel mai tare! Sunt cel mai deștept! Sunt cel mai frumos! Sunt cel mai fericit!

Și nu doar pentru că azi e ziua mea. Fac 33. Iar voi, măcar azi, trebuie să fiți de acord cu epitetele pe care mi le-am enumerat singur. 🙂

Sunt cel mai tare, mai frumos, mai fericit pentru că am minunea asta de copil, care mă iubește muuuult, mult de tot.

Aseară s-a pregătit intens pentru urările de dimineață. Printre înghițiturile de ciorbă cu găluște, și-a făcut timp și pentru o regie specială pentru tătuțul ei. Și a fost frumos tare la pregătiri.

De dimineață, emoțiile și-au spus cuvântul și nu a mai îndrăznit să fie atât de expansivă. Mi-a oferit doar „surpriza pentru tati” (o mâzgălitură fără forme, încă, dar făcută special pentru mine, ceea ce m-a topit cu totul), m-a luat în brațe și ne-am pupat. A și suflat repede într-o lumânare înfiptă într-un tortuleț. Apoi am dus-o la grădiniță.

Așa că, sincer, astăzi, chiar nu-mi mai trebuie nimic. Nu-mi doresc minuni, pentru că le trăiesc deja, nu-mi doresc averi, pentru că o am pe cea mai mare posibilă, nu-mi doresc iubiri deșarte, pentru că o am pe cea mai sinceră. Îmi doresc doar să mă pot bucura de ele încă mult timp de acum încolo.

PS: Vă mulțumesc în avans pentru urări. Faptul că vă răpiți din timpul prețios pentru a-mi scrie cuvinte frumoase este o mare onoare pentru mine.

PS 2: În seara asta, plecăm într-o escapadă romanticoasă. Nu de alta, dar tot azi împlinim și cinci ani de căsnicie. Ce să-i faci?! Dacă vrei să fii sigur că nu uiți ziua „măritișului”, te însori de ziua ta. N-ai cum să uiți! NU? 🙂 Singura problemă e că nu va mai fi niciodată doar „ziua ta”, ci și „ziua noastră”! 🙁  Așa că Barcelona venim! Doar noi doi, ca niște guguștiuci!

Scrisoare către Sophia

2

Ești viața mea! Ți-o spun acum, când știu că, pentru tine, cuvintele astea nu înseamnă mai nimic. Acum, ți-e mai important oul de ciocolată pe care mi-l găsești prin buzunare sau balta apărută după ploaie, în care de abia aștepți să te bagi, deși știi că mă voi preface supărat.

Dar ți-am spus-o din prima clipă când ne-am întâlnit! Ești viața mea de la prima îmbrățișare, când eu mă uitam curios la tine cu figura aia de „Și cu tine ce-i pe aici?”, iar tu întrezăreai doar printre gene o față păroasă care nu părea deloc prietenoasă, comparativ cu pielea caldă a maică-tii.

Și vei fi viața mea pentru totdeauna! Ți-o voi spune mereu! În prima ta zi de școală, la primul tău examen, la primul tău iubit (deși partea asta mă  îngrozește cumplit și încă nu am soluții ca să o accept cu brațele deschise), la prima ta mașină. Voi fi alături de tine când vei păși spre altar și-ți voi șopti la ureche că ești viața mea! Vei rămâne viața mea și atunci când îmi voi strânge nepoțelul în brațe.

Sper să apuc toate astea, sper să te văd crescând, să te văd maturizându-te, învățând din viață și din cărți, din greșeli și din povețe, să le încerci pe toate, dar să le alegi pe acelea care-ți fac bine ție, să experimentezi și să creezi, să te lupți și să învingi, să devii mare nu la fizic, ci pentru cei din jur.

Și, chiar dacă eu nu voi avea norocul să trăiesc toate astea alături de tine, îmi doresc măcar să lași urme adânci, să schimbi lucruri și să împlinești visuri. Îmi doresc să trăiești liber, să spargi bariere și să inventezi noi orizonturi. Îmi doresc ca numele tău să nu moară odată cu tine, ba chiar ecoul lui să ajungă până la ceruri, acolo unde eu te voi aștepta, cândva, târziu, dar pentru totdeauna.

Ești viața mea, Sophia! Pentru totdeauna! Te voi iubi o veșnicie! Necondiționat și întru totul!

La mulți ani, viața mea! La mulți ani, dragi copii!
1 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

 

Părinte cu placa?

Aceasta este doar o fotografie de pe net, dar şi noi ne aflăm în aceeaşi situaţie. Sophia descoperă fascinată minunile pe care le ascunde placa pe care o am.

Mă vede pe mine că stau cu degetele pe ecranul ei tot timpul, a şi vizionat câteva filmuleţe de desene animate pe placă, atunci când am călătorit cu avionul.

Iar, de atunci, este disperată să apese pe butoanele plăcii. Se lasă chiar cu plânsete când i-o luăm.

Eu sunt împotriva accesului copiilor la vârste atât de fragede la astfel de gadgeturi. Mă gândesc că-i izolează de viaţa reală, de prietenii adevăraţi. Cred, însă, că suntem cu toţii fericiţi atunci când copilul stă minute în şir cuminte cu placa lui şi nu face tărăboi în casă sau atunci când ieşim în oraş, la restaurant, cu alţi prieteni.

Ei bine, însă, un prieten mă contrazice categoric. Copilul lui ştia să numere în engleză, până la 10, la numai doi ani. El spune că datorită plăcii pe care a descoperit-o de foarte de mic. În plus, i-a instalat tot felul de jocuri care-i stimulează inteligenţa şi filmuleţe documentare, pe care copilul le priveşte cu mare interes pentru că sunt pe placa lui. Da, aţi auzit bine, are, deja, placa lui! Acestea sunt argumentele lui pentru a spune „DA” accesului copilului la placă.

Aşadar, ce facem? DA sau NU pentru educarea cu placa?

Cum reacţionezi când ţi-e bătut copilul?

Bun. Nişte focşăneni de-ai mei şi-au făcut dreptate singuri. O familie întreagă s-a dus peste profesorul care le-a lovit copiii şi i-au aplicat acelaşi tratament.

Au încălcat legea. Au lovit un om, şi-au făcut dreptate singuri. Aşa au considerat ei că e bine să facă.

Nu ţin cu ei, nu încurajez pe nimeni să-şi facă singur dreptate, dar stau să mă întreb ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost în locul lor. Cum aş fi reacţionat?

E clar că profesorul acela a greşit enorm. Este inadmisibil să loveşti un copil, oricâte prostii ar fi făcut. Nu pot accepta sub nicio formă asta. Profesorul acela trebuie dat AFARĂ!

Este un cadru didactic învechit, cu o mentalitate neanderthaliană care trebuie să plece urgent acasă. Am fost şi eu victima unor astfel de cadre didactice în copilărie. Am suferit, am plâns, i-am urât şi i-am „pârât” părinţilor. La acea vreme, însă, nu s-a putut rezolva nimic, profesorii respectivi au rămas Dumnezei pe pământ.

Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Sunt convins că şi mentalitatea majorităţii cadrelor didactice. Poate şi cea a elevilor, care au prins prea mult curaj şi nu mai dau doi bani pe respectul către profesorii lor. Dar asta este o altă discuţie.

Acum, discutăm dacă familia respectivă a făcut sau nu bine că i-a aplicat acelaşi tratament profesorului.

Eu sincer vă spun nu ştiu cum  aş fi reacţionat! Dacă ar fi fost lângă mine, imediat după incident, aş fi putut fi ghidat de instinct.

TU ce ai face într-o astfel de situaţie?

Când se rupe inelul, e cu lacrimi…

Sophia, Cristina, eu. Toţi trei formăm un cerc, un inel, care funcţionează doar în această componenţă. Nu am crezut asta până ieri. Am stat separaţi, dar, parcă, ieri, a fost mai rău ca oricând.

Cristina s-a operat la genunchi, v-am povestit zilele trecute motivul. Operaţia a decurs perfect, astăzi, a început şi recuperarea. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre legăturile dintre noi.

Eu şi Cristina putem sta separaţi, suntem adulţi, gândim altfel. Dar Sophia, departe de noi, suferă foarte mult, mai ales când lipsim amândoi. 

Ieri nu ne-a văzut, Cristina fiind uşor „ocupată”, iar eu stând pe lângă ea. Din spusele bunicii, pitica a fost mai agitată ca oricând. Ne-a dus dorul, a strigat „mama” şi „tata” intreaga zi.

Iar momentele în care am vorbit cu ea la telefon au fost răvăşitoare pentru toţi trei. Ştiu, veţi spune că exagerez, mai ales că a fost vorba de o singură zi. Sunt doar foarte sincer. Asta am simţit şi despre asta vă povestesc.

Eu mi-am mai „ostoit” dorul de Sophi în această dimineaţă. Am văzut-o vreo oră, ne-am pupat, am luat micul dejun împreună. Acum m-am întors la Cristina.

Sunt, însă, curios cum rezistă ele, mai ales că mai sunt vreo patru zile de spitalizare. Să o aduc pe Sophia în vizită la mama ei nu e o soluţie pentru că aş expune-o unor viruşi intraspitaliceşti.

Noi avem doar cinci zile de „separare” şi ne e greu. Mă gândeam, însă, la părinţii care îşi văd foarte rar copiii. De exemplu la cei plecaţi în străinătate. În căutarea unor venituri care să le asigure un viitor copiilor lor, sacrifică totul. Se sting de dor şi suferă enorm. Dar nu au alte soluţii.

Cum credeţi că se simt aceşti părinţi aflaţi departe de copiii lor?

AZI E ZIUA MEA! EU VĂ ZÂMBESC ŞI VOI MĂ FELICITAŢI! :)

Da, astăzi este ziua piticii mele! Sophia Maria împlineşte 9 luni. Aşa că am ţinut să împărtăşesc  bucuria mea cu voi!

În momentul de faţă, „9” este cifra noastră magică. 9 luni i-a luat Sophiei să apară în vieţile noastre şi, tot de 9 luni, ne încântă cu prezenţa ei.

Uite şi o poză din prima zi de viaţă a ei, aşa pentru comparaţie.

La voi care este cifra magică? Aveţi aşa ceva? Sau numere norocoase?

VIAŢĂ DE TĂTIC! ACUM E VIAŢĂ!

Dacă mai era nevoie, vă informez pe toţi că, de luni, sunt tătic. Între timp, au trecut şase zile minunate, cele mai frumoase din viaţa mea. Mi-am ţinut fetiţa în braţe, am hrănit-o, am alintat-o, am schimbat-o, i-am făcut băiţă. Totul cu mari emoţii provocate de teama de a nu o „strica”, după modelul păpuşilor din plastic. Ne-am descurcat, însă, de minune şi suntem toţi trei tare fericiţi.

Chiar acum sunt lângă pătuţul ei, o privesc şi nu-mi vine să cred că e a mea! Că eu am contribuit la realizarea acestei făpturi perfecte. Zâmbeşte! Ştiu că e, mai degrabă, un zâmbet instinctual şi nu-mi este adresat. Totuşi, mă gândesc că, dacă zâmbeşte, este sănătoasă şi se simte minunat, iar acest lucru mă face şi pe mine să zâmbesc, să fiu fericit.

Vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune adresate atât pe facebook, cât şi pe blog. Îmi cer iertare că v-am răspuns atât de târziu, dar, credeţi-mă, am fost… puţin ocupat. Pur şi simplu, nu-mi venea să mă despart de bebe. Şi, după cum vă povesteam, nici acum nu o fac. Scriu de lângă ea.

S-a trezit în mine un sentiment pe care nu l-am trăit vreodată. Nu ştiu dacă pot să-i spun încă sentiment patern, dar este ceva foarte puternic. Ceva care mă face fericit, dar, în acelaşi timp, gelos, posesiv. E a mea şi nu vreau să o împart cu nimeni! Poate doar cu maică-sa, dar asta pentru că trebuie să mănânce si micuta. Sunt atât de gelos, încât, i-am schimbat şoseţelele (vezi foto). Cristina îi pusese o pereche pe care schimba „I love mama”. Şi eu i-am scos una şi mi-am pus şi eu cu „I love papa”, deşi mi-e teamă că mesajul se referă doar la mâncare! 🙂 Oricum, iată că fetiţa noastră a ajuns să poarte şoseţele diferite!

Mă opresc din scris pentru că mă cheamă datoria. Trebuie schimbate nişte scutece! 🙂 Pentru informaţii suplimentare, găsiţi două reportăjele mai jos! Sper că nu v-am plictisit prea tare cu gândurile mele, dar asta mă preocupă cel mai mult acum. Pe cei care spun că i-am plictisit, deja, cu acest subiect, îi rog să aibă răbdare, voi reveni şi cu alte subiecte. Promit!


Dan Cruceru este tatal unei fetite de nota zece – VIDEO pe www.acasatv.ro


Dan Cruceru si-a dus fetita acasa pe www.acasatv.ro

A.M.R: 7 ZILE: AM INTRAT ÎN LINIE DREAPTĂ!

Lunea viitoare, pe vremea asta, vom fi trei!!! Oauuu! Nu-mi vine să cred că timpul a trecut atât de repede!

Amândoi suntem copleşiţi, deja, de emoţii! Vorbeam de dimineaţă cu Cristina, priveam burtica şi nu puteam să ne explicăm ce simţim! E o avalanşă de sentimente noi, dar şi de teamă!

Dacă până acum, puteam spune „Stai liniştită, că mai e o grămadă de timp!”, acum, nu prea mai merge! De acum, suntem în priză, la putere maximă!

Cezariana este programată pe 22 august, la ora 7 dimineaţa. Dar ce facem dacă fetiţa vrea să apară mai repede? Pam, pam!

Am introdus şi această variabilă în calcul şi am pregătit totul: gentuţa de spital, kit-ul de recoltare de celule stem, documentele de identitate şi dosarul cu analize, bani, maşina cu rezervorul plin. Totul este pregătit! Teoretic!

Practic, vom vedea. Sunt convins că nu voi mai găsi nimic în momentul în care Cristina va spune: „S-a rupt apa!”. Sunt convins că voi intra în panică, sunt convins că nu voi mai putea gândi, că mă voi bloca.

Aşa că aştept sfaturi de la voi! Repede, să nu mă ia pe nepregătite! 🙂