„La anul, am licența. Mă pregătesc temeinic. Deja m-am apucat de strâns bani!!! 5 milioane să plătesc pe cineva să-mi facă lucrarea, tot atâta pentru protocol și sper să scap fără restanțe. Că-s vreo 100 de euro bucata!”.
Asta sunt cuvintele unui tânăr student, căruia i se pare, deja, normal să plătească pentru a avea lucrarea de diplomă și, mai ales, să dea șpagă unor profesori ca să treacă examenele. Da, să dea șpagă!!!
Eu rămân perplex auzind aceste cuvinte. Reușesc să bâlbâi o întrebare. Răspunsul lui e la fel de stupefiant: „Pentru că toată lumea face asta. Eu n-am bani, eu trebuie să-i strâng, dar, chiar dacă învăț, sunt examene la care profesorul mă pică aiurea. Doar pentru a veni în restanță de câteva ori, de a plăti examenele. Mai ușor este să-i dai 100 de euro secretarei. 20 îi ia ea și 80 merg la profesor! Și scapi!”
Dumnezeule!!! Unde s-a ajuns? O adevărată rețea mafiotă! E strigător la cer! Și cică se practică peste tot, de la facultăți private, la cele de stat.
Și ne întrebăm de ce mulți tineri care termină facultatea nu se pot angaja. Păi, nu au cum! Nu știu nimic. Au doar o diplomă cumpărată! Au trecut prin facultate fără să învețe nimic! Au creierele plate!
Și nu e doar vina lor! E vina sistemului, a profesorilor mai ales. A acestor profesori care fac „târguri” cu secretarele. Aparent, își păstrează imaginea imaculată, dar în realitate se îmbogățesc. 100 de euro pe examen, măcar la 50 de studenți= 5000 euro! Dintr-un foc! Și cică nu se duce bine, în unele medii academice.
Eu am dat trei licențe: două de facultate, una de master. Am învățat de mi-a ieșit pe nas. Da, poate nu m-a întrebat prea multă lume ce am învățat în facultate. Poate alții, în jurul meu, și-au cumpărat lucrările de diplomă. Oricum, nu le cercetează nimeni în amănunt. Poate doar dacă ajungi prim-ministru.
Dar nu era un fenomen, ci erau doar excepții. Acum, mi se pare că sistemul educațional e năpădit de cancer, o maladie extinsă.
Până unde se va merge? Până unde? Excepțiile de copii geniali, cu performanțe adevărate sunt din ce în ce mai puține. Le avem, dar până când? Dacă dintr-o 100 de studenți, 99 copiază (cu niște gadgeturi de-ți stă mintea-n loc) sau plătesc examenele, ne mai poate salva un singur idealist?
Vă întreb: ce facem? Unde ne ducem copiii? Ce facem noi, societate civilă? Sau continuăm să dormim, cu speranța că „mie n-o să mi se întâmple”?