Am dormit la prânz cu fiica mea.

sursa foto: Revista Femeia

sursa foto: Revista Femeia

E banal, nu-i așa? Mare scofală de acțiune cu adrenalină! Și titlul e banal, nu?

Și, totuși, câți dintre voi ați reușit să faceți chestia asta? Serios! Fac pariu că nici măcar 10% dintre voi. Doar suntem oameni ocupați. Trebuie să muncim, avem un program infernal, trebuie să contruim cariere și afaceri. Pentru copiii noștri. Dar la ora 13.00, cu siguranță nu suntem acasă, cu siguranță nu suntem acolo pentru ei.

Mie mi s-a întâmplat zilele trecute. A fost singura dată de vreo trei ani încoace, de când Sophia a intrat în viețile noastre.

Pur și simplu, între două întâlniri, am trecut pe acasă. Bunică-sa o adusese de la grădi și se pregăteau de somn. Aveam vreo trei ore libere și am spus „Stop”. Ce-ar fi dacă ar adormi cu mine? Ce-ar fi dacă m-aș ocupa eu de “procedura” asta?

A vrut să-i citesc o poveste. Era parte din ritualul ei de pregătire pentru somn. Ne-am întins amândoi în pat și ea s-a cuibărit în brațele mele, peste mâna dreaptă, cu capul pe pieptul meu, înclinată ușor ca să poată vedea pozele din poveste.

“A fost odată ca niciodată…” și firul poveștii curgea domol spre “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”. Și… în timp ce cuvintele ne înconjurau din ce în ce mai mult, toate lucrurile din jurul nostru începeau să dispară. Nu mai auzeam zgomotele de pe stradă, nu mai era timp, nu mai spațiu. Eram doar noi doi și o poveste. “Tătuțul”, „Rază de Soare“ (apelativul și l-a ales singură) și un prinț pornit în căutarea alesei.

Și respirația ei se lovea de obrazul meu. Era liniștită și îi simțeam fericirea în fiecare expirație. “Tătuțul” ei îi citea pentru prima oară o poveste la prânz. Era un lucru minunat, un moment de o bucurie enormă imposibil de cuantificat în bani, vorba reclamei. Nicio jucărie de sute de lei nu trezise în ea sentimentul pe care îl trăia adormind încet pe umărul meu.

Dar mie? Mie mi se loveau toate gândurile în cap ca o mega furtună tropicală. “Prostule, uite ce ai pierdut până acum! Cum ai putut rata un astfel de moment?” Am mai trăit în viață momente de fericire extremă, momente în care chiar mă băteam cu pumnul în piept că “Sunt cel mai fericit om de pe planetă”. Dar ce a putut să trezească în mine căpșorul ăla bălai, în acel moment, a fost sublim.

Pe la jumătatea poveștii, ea s-a predat în brațele eroului ei, fiind convinsă că Tătuțul este cel mai puternic om de pe planetă, acel voinic neînfricat care își va proteja raza de soare pentru totdeauna. Acolo, pe pieptul meu era locul în care ea era în deplină siguranță.

N-am apucat să termin povestea. Nici nu era nevoie. Între timp o construisem pe a noastră, cea în care Raza de Soare și Tătuțul descoperiseră cea mai mare comoară.

A adormit pe nesimțite, respirația încetinindu-i și căpătând o constantă între aerul tras în plămâni și cel expirat.

N-am putut să o deranjez. Am rămas așa două ore. Fix cu capul sprijinit de perete și cu gâtul strâmb, cu ea peste mâna mea dreaptă, care, între timp, îmi trimitea către creier înțepături dureroase provocate de amorțeală, și cu câteva fire de păr bălai care-mi intrau în gură.

În scurt timp, am adormit și eu, nu înainte de a o strânge încă o dată în brațe și…. continuarea aici, pe www.catchy.ro).

La anul, am licența. Deja m-am apucat de strâns bani!!!

„La anul, am licența. Mă pregătesc temeinic. Deja m-am apucat de strâns bani!!! 5 milioane să plătesc pe cineva să-mi facă lucrarea, tot atâta pentru protocol și sper să scap fără restanțe. Că-s vreo 100 de euro bucata!”. 

Asta sunt cuvintele unui tânăr student, căruia i se pare, deja, normal să plătească pentru a avea lucrarea de diplomă și, mai ales, să dea șpagă unor profesori ca să treacă examenele. Da, să dea șpagă!!!

Eu rămân perplex auzind aceste cuvinte. Reușesc să bâlbâi o întrebare. Răspunsul lui e la fel de stupefiant: „Pentru că toată lumea face asta. Eu n-am bani, eu trebuie să-i strâng, dar, chiar dacă învăț, sunt examene la care profesorul mă pică aiurea. Doar pentru a veni în restanță de câteva ori, de a plăti examenele. Mai ușor este să-i dai 100 de euro secretarei. 20 îi ia ea și 80 merg la profesor! Și scapi!”

Dumnezeule!!! Unde s-a ajuns? O adevărată rețea mafiotă! E strigător la cer! Și cică se practică peste tot, de la facultăți private, la cele de stat.

Și ne întrebăm de ce mulți tineri care termină facultatea nu se pot angaja. Păi, nu au cum! Nu știu nimic. Au doar o diplomă cumpărată! Au trecut prin facultate fără să învețe nimic! Au creierele plate!

Și nu e doar vina lor! E vina sistemului, a profesorilor mai ales. A acestor profesori care fac „târguri” cu secretarele. Aparent, își păstrează imaginea imaculată, dar în realitate se îmbogățesc. 100 de euro pe examen, măcar la 50 de studenți= 5000 euro! Dintr-un foc! Și cică nu se duce bine, în unele medii academice.

Eu am dat trei licențe: două de facultate, una de master. Am învățat de mi-a ieșit pe nas. Da, poate nu m-a întrebat prea multă lume ce am învățat în facultate. Poate alții, în jurul meu, și-au cumpărat lucrările de diplomă. Oricum, nu le cercetează nimeni în amănunt. Poate doar dacă ajungi prim-ministru.

Dar nu era un fenomen, ci erau doar excepții. Acum, mi se pare că sistemul educațional e năpădit de cancer, o maladie extinsă.

Până unde se va merge? Până unde? Excepțiile de copii geniali, cu performanțe adevărate sunt din ce în ce mai puține. Le avem, dar până când? Dacă dintr-o 100 de studenți, 99 copiază (cu niște gadgeturi de-ți stă mintea-n loc) sau plătesc examenele, ne mai poate salva un singur idealist?

Vă întreb: ce facem? Unde ne ducem copiii? Ce facem noi, societate civilă? Sau continuăm să dormim, cu speranța că „mie n-o să mi se întâmple”?

Cea mai frumoasă zi! „Te iubesc, tati meu!”

Sunt cel mai tare! Sunt cel mai deștept! Sunt cel mai frumos! Sunt cel mai fericit!

Și nu doar pentru că azi e ziua mea. Fac 33. Iar voi, măcar azi, trebuie să fiți de acord cu epitetele pe care mi le-am enumerat singur. 🙂

Sunt cel mai tare, mai frumos, mai fericit pentru că am minunea asta de copil, care mă iubește muuuult, mult de tot.

Aseară s-a pregătit intens pentru urările de dimineață. Printre înghițiturile de ciorbă cu găluște, și-a făcut timp și pentru o regie specială pentru tătuțul ei. Și a fost frumos tare la pregătiri.

De dimineață, emoțiile și-au spus cuvântul și nu a mai îndrăznit să fie atât de expansivă. Mi-a oferit doar „surpriza pentru tati” (o mâzgălitură fără forme, încă, dar făcută special pentru mine, ceea ce m-a topit cu totul), m-a luat în brațe și ne-am pupat. A și suflat repede într-o lumânare înfiptă într-un tortuleț. Apoi am dus-o la grădiniță.

Așa că, sincer, astăzi, chiar nu-mi mai trebuie nimic. Nu-mi doresc minuni, pentru că le trăiesc deja, nu-mi doresc averi, pentru că o am pe cea mai mare posibilă, nu-mi doresc iubiri deșarte, pentru că o am pe cea mai sinceră. Îmi doresc doar să mă pot bucura de ele încă mult timp de acum încolo.

PS: Vă mulțumesc în avans pentru urări. Faptul că vă răpiți din timpul prețios pentru a-mi scrie cuvinte frumoase este o mare onoare pentru mine.

PS 2: În seara asta, plecăm într-o escapadă romanticoasă. Nu de alta, dar tot azi împlinim și cinci ani de căsnicie. Ce să-i faci?! Dacă vrei să fii sigur că nu uiți ziua „măritișului”, te însori de ziua ta. N-ai cum să uiți! NU? 🙂 Singura problemă e că nu va mai fi niciodată doar „ziua ta”, ci și „ziua noastră”! 🙁  Așa că Barcelona venim! Doar noi doi, ca niște guguștiuci!

Scrisoare către Sophia

2

Ești viața mea! Ți-o spun acum, când știu că, pentru tine, cuvintele astea nu înseamnă mai nimic. Acum, ți-e mai important oul de ciocolată pe care mi-l găsești prin buzunare sau balta apărută după ploaie, în care de abia aștepți să te bagi, deși știi că mă voi preface supărat.

Dar ți-am spus-o din prima clipă când ne-am întâlnit! Ești viața mea de la prima îmbrățișare, când eu mă uitam curios la tine cu figura aia de „Și cu tine ce-i pe aici?”, iar tu întrezăreai doar printre gene o față păroasă care nu părea deloc prietenoasă, comparativ cu pielea caldă a maică-tii.

Și vei fi viața mea pentru totdeauna! Ți-o voi spune mereu! În prima ta zi de școală, la primul tău examen, la primul tău iubit (deși partea asta mă  îngrozește cumplit și încă nu am soluții ca să o accept cu brațele deschise), la prima ta mașină. Voi fi alături de tine când vei păși spre altar și-ți voi șopti la ureche că ești viața mea! Vei rămâne viața mea și atunci când îmi voi strânge nepoțelul în brațe.

Sper să apuc toate astea, sper să te văd crescând, să te văd maturizându-te, învățând din viață și din cărți, din greșeli și din povețe, să le încerci pe toate, dar să le alegi pe acelea care-ți fac bine ție, să experimentezi și să creezi, să te lupți și să învingi, să devii mare nu la fizic, ci pentru cei din jur.

Și, chiar dacă eu nu voi avea norocul să trăiesc toate astea alături de tine, îmi doresc măcar să lași urme adânci, să schimbi lucruri și să împlinești visuri. Îmi doresc să trăiești liber, să spargi bariere și să inventezi noi orizonturi. Îmi doresc ca numele tău să nu moară odată cu tine, ba chiar ecoul lui să ajungă până la ceruri, acolo unde eu te voi aștepta, cândva, târziu, dar pentru totdeauna.

Ești viața mea, Sophia! Pentru totdeauna! Te voi iubi o veșnicie! Necondiționat și întru totul!

La mulți ani, viața mea! La mulți ani, dragi copii!
1 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

 

Viaţa între joburi

Iar am făcut o pauză de la scrisul pe blog. Poate prea mare. Poate că trebuia să dau nişte explicaţii. Să spun ce mi se întâmplă… Cert este că nu mi s-a părut că mai găsesc în minte un subiect interesant pentru dezbaterile de aici.

Şi va trebui să mai aşteptaţi niţel pentru răspunsuri, dacă aveaţi întrebări de genul ” Ce s-a întâmplat?”, „Ce vei face?”, „Unde vei lucra?” etc.

Momentan, mă bucur de timpul liber pe care îl am. Mă gândeam că voi avea foarte mult timp liber odată ce nu va mai fi emisiunea. De altfel, e un pic ciudat… să fiu pe acasă pe la ora 16.00. Nu mi s-a mai întâmplat. E o situaţie nouă şi încă învăţ cum să o abordez.

Vă spuneam, însă, că nu am prea mult timp liber. Paradoxal, am foarte multe lucruri de făcut. Restanţe, chestii amânate, dar şi lucruri noi. De vreo săptămână, foarte mulţi prieteni mă sună să-i ajut în diferite proiecte. Zici că s-au vorbit. Să nu cumva să-l lăsăm pe Cruceru să „şomeze”! Dar mă bucur că au nevoie de mine. Când nimeni nu-ţi cere nimic, înseamnă că nu mai contezi pentru nimeni, că eşti singur pe lumea asta. Iar la mine e exact contrariul.

Printre picături, am trecut pe la prietenul meu Cristi Pascu şi mi-am lăsat „pletele” pe mâinile lui. Tunsoare nouă, bărbierit. Primul din ultimii patru ani! Avantaj imediat: mă pupă fiică-mea pe toată faţa şi e încântată că tati nu mai are „păi” să o zgârâie pe obrăjori.

look nouŞi, dacă tot veni vorba de piticoanţă, ea e în culmea fericirii de când îl găseşte pe tati mai mult pe acasă. Inventăm sau învăţăm jocuri noi, mergem în locuri noi. Totul într-o mare poveste de dragoste tată- fiică. E superb!

321Despre alte lucruri, am să vă povestesc în curând. V-am promis că ne vom revedea! Mai tare! Mai spectaculos! Şi am să mă ţin de promisiune!

Toate bune!

Voi ce mai faceţi?

E tare bine în România! E chiar prea bine!

de vis

M-am trezit dimineață fericit. Mi-am dat seama că nu am grija zilei de mâine. Că până și copilul meu are viitorul asigurat. Doar are norocul să trăiască în România, țara cu unul dintre cele mai bune sisteme de învățământ din lume.

Pe la 10.00, am fost la un control de rutină la medic. Am așteptat doar câteva minute. Erau vreo zece bătrânei înainte, dar au fost controlați repede. Erau sănătoși pentru că-și luau de câțiva ani medicamentele ca la carte.

Doctorul m-a primit cu zâmbetul pe buze. La ieșire, mi-a strâns mâna și mi-a zis că e tare mândru de profesia lui. Are un salariu bun și, de vreo câțiva ani, nici nu mai cere șpăgi.

Pe la 12.00, am plecat spre Brașov. Mi-a venit cheful să-mi duc familia până la munte să bem o cafea acolo. Am pus benzină înainte. Un preț foarte bun, care ține cu românul! Un plin m-a costat puțin peste 100 de lei.

Într-o oră și jumătate eram la Brașov! S-a mers perfect pe autostradă. Fără cozi, fără excese, fără pericole!

Apoi m-am trezit! Visam! Și e 1 Aprilie! Și, totuși, azi am un motiv de fericire: azi e mai puțin rău ca mâine!

Caznele bărbatului pe drumul către fericire, cadoul pentru ea!

photo 4

Să recunoaștem de la început: teoretic, noi, bărbații, nu ne pricepem la cadouri! Nu ne pricepem și cu asta basta! Fac pariu că nu e mascul care să nu fi gafat cu alegerea cadourilor. Cum vi se pare faza următoare: „Da, e frumos! Mulțumesc!” și apoi nu mai vezi cadoul respectiv ani întregi pentru că și l-a pitit undeva în cel mai îndepărtat sertar! Cam prea familiară situație, nu?

Atunci când ne pasă, însă, ne zbatem și ne și iese, uneori. Încercăm, ne străduim, ne stresăm, căutăm, întrebăm în stânga și-n dreapta, cerem sfaturi, sperăm să ne lumineze cineva calea spre cadoul perfect!

photo 1

Dar caznele astea alea noastre nu sunt interesante pentru voi, femeile! Pe voi vă interesează rezultatul, finalul și nu drumul, suferința noastră! Pe voi vă interesează cadoul! Recunoașteți!

Și sunt câteva momente în an când bărbatul este pus la grea încercare. De Crăciun, de Paște, de aniversarea căsniciei/ relației și, mai ales, de ziua ei.

Eu sunt exact cu câteva zile înainte de momentul culminant, ziua ei. Cel mai important cadou acum trebuie făcut.

Acum, trebuie să-ți speli păcatele de peste an, trebuie să creezi cea mai tare impresie a anului, o impresie memorabilă, de povestit prietenelor ei!

Practic trebuie să o lași mască! Să realizeze, încă o dată, că tu chiar ai meritat să fii soțul ei, că unul mai bun ca tine n-ar fi găsit nici într-o mie de ani și că, dacă mai ieși la bere cu băieții, o faci doar pentru că ții la ea, că vrei să o lași și pe ea să respire! Cam atât de tare trebuie să o impresionezi, încât să accepte cu zâmbetul pe buze inepția asta!

Presiunea pe umerii bărbatului este imensă în acest moment! Noi putem fi fraieriți. Chiar dacă ea ratează cadoul pentru el, se poate revanșa repede scoțând desuurile de vampă de la naftalină și îl face imediat să uite de faptul că nu i-a plăcut cadoul ei. Asta e arma secretă a ei și el nu va putea rezista niciodată la așa ceva, oricât ar fi gafat ea.

Dar la bărbați e nasol! Pentru că femeia gândește doar cu capul! La ea, nu merge cu consolări ulterioare, nu poate fi dusă cu zăhărelul!

Și, dacă ai gafat-o, prietene, e vai de tine! Dacă i-ai luat vreo bluză care seamănă cu a soacră-sii, dacă i-ai luat vreun parfum care miroase a vomă de bebeluș sau dacă i-ai cumpărat vreun robot de bucătărie fix de ziua ei, ai îmbulinat-o! Ți-o spun sigur!

De ziua ei, nu trebuie să-i iei chestii practice! Nu trebuie să-i iei nimic din ce și-ar putea cumpăra singură! Cu atât mai puțin gadgeturi de bucătărie! Asta e o greșeală fatală!

De ziua ei, trebuie să-i iei ceva extravagant! Să-i împlinești o dorință, poate chiar o fantezie!

Și, dacă stai bine să te gândești, cred că îți aduci aminte de câteva momente când ai auzit-o oftând. Ia gândește-te bine!

Treceați pe lângă un magazin de pantofi! O firmă celebră! S-a oprit 30 de secunde și a fixat cu privirea o pereche! N-a intrat în magazin! Nici nu i-a trecut prin cap să probeze! Sunt prea scumpi! Ar afecta grav bugetul familliei și ea se gândește și la tine! Zice doar atât „Offff! Ce frumoși sunt!”. Și trece mai departe!

Sau vă uitați la un film, filmat într-un peisaj senzațional. Și o auzi: „Off! Ce frumos e acolo!”, apoi schimbă subiectul!

Așa că, de ziua ei, e șansa ta! E și obligația ta (că altfel ai s-o vezi tunând și fulgerând zile bune după) să o faci fericită! Să-i împlinești un vis!

Și gândește-te că faci asta și pentru tine! Ce bine îți va fi dacă ea va fi impresionată! Ce bineee!

Voi ce cadouri impresionante ați primit? Ce v-a dat pe spate? Cum v-ați revanșat apoi pentru eforturile lui/ ei?

Bărbatul lui Alexandru Ciucu

Alexandru Ciucu a venit aseară cu propunerile lui asupra modului în care ar trebui să se îmbrace bărbații în 2014. Știți voi, creatorii care se respectă fac niște prezentări de modă în care își etalează ținutele care cred ei că ar trebui să fie un „must” al anului în curs sau următor.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut Ciucu întotdeauna. E cam cel mai bun croitor de la noi pe haine de bărbați. Și nu mi-a înșelat așteptările nici aseară.

Continuă nebunia de culori care a invadat de ceva vreme și ținutele masculine și croiul cambrat.

Noutatea de anul acesta, pentru România, este revenirea la sacoul cu două rânduri de nasturi și „pantalonii scurți”. Pantaloni scurți, în sensul că, între materialul textil și pantof rămân cel puțin două degete de spațiu liber, cu vedere la „piciorușele diafane” ale domnilor. Nici măcar șosetele clasice, vizibile, asortate la culoarea costumului sau a pantofilor nu mai sunt acceptate. Trebuie să fie apară impresia de picior gol în pantof (deși există tipul de șosete „invizibile” chiar și pentru bărbați). Dar asta este moda peste hotare, așa că trebuia să ajungă și în România.

Indiferent de ținută, relax, business, ceremony, toți pantalonii sunt scurți.

Aici apare o problemă, dacă mă întrebați pe mine. De exemplu, mi-e greu să cred că, la o nuntă, mirele va accepta să poarte pantaloni „scurți” printre sarmale. Totuși, cred că Alexandru Ciucu se adresează unui public ceva mai restrâns, care probabil nu consumă sărmăluțe la nuntă.