Aseară, pe la ora 20. Destul de târziu pentru a mai deranja pe cineva. Sună telefonul. Nu aveam numărul în agendă. Zic, totuşi, să răspund. Aşa fac de obicei, chiar dacă nu cunosc apelantul.
„Bună searaaaaa! Mă nuuuuumesc Vasilicăăăăă, din comuna Tărtăşeşti şi vreau să vă spun că fiica meaaaaaaaaaaaaaaaa, de 16 ani, a fost agresată de toţi poliţiştii din comunăăăăă! Vreau să meeeeeediatizaţi cazul!”
PAM! Mesajul domnului respectiv m-a lovit în moalele capului. Ce naiba să-i răspund unui domn, clar aflat sub influenţa licorilor, care îmi expune un astfel de caz? A fost un amestec perfect de râs şi plâns, în mintea mea.
L-am luat politicos, i-am explicat că trebuie să se ducă la IML cu fetiţa, să facă apoi o plângere, să se adreseze organelor abilitate şi tot aşa, întreaga procedură. Asta, deşi sunt convins că domnul Vasilică nu avea un caz real, ci avea doar muuuult timp de pierdut.
Pe de altă parte, m-a mirat de unde a făcut rost de numărul meu de telefon. N-a vrut să-mi spună clar. Doar atât: „de la doamna Laura”. Care Laura? Habar n-am. Oricum, să-ţi fie ruşine, Laura! Ruşine! Mai eram şi cu Sophia în braţe, în drum spre băiţă.
În fine, îl lămuresc pe om, terminăm discuţia.
După 15 minute, sună iar. Acelaşi mesaj. L-am întrebat, în plus, dacă ştie cu cine vorbeşte. „Cu unul de la Poveştiri!”. E clar, omul ştia ceva, dar nu prea multe. Mai am răbdare, încă o dată. Tot politicos, îi cer să facă tot traseul acela. Pe acelaşi ton cu silabe prelungite de licori, domnul îmi completează că s-a plâns până şi DNA-ului, tot la telefon, că toată poliţia din Tărtăşeşti este coruptă, că fiica lui a fost agresată, violată etc. Iar partea cu violatul, spunea domnul, ţine de ceva vreme, luni întregi. În tot acest timp, nimeni nu l-a băgat în seamă, dar nici el nu a făcut vreun demers scris şi oficial. Închidem iar.
Alte 15 minute, sună iar. Vă jur! Acelaşi domn! Acum scoate asul din mânecă: „Vă suuuun din parteaaaa Ioaneeeeei Moldovan!”. După asta chiar am pufnit într-un râs zgomotos. Calm, dar şi, deja, amuzat, l-am întrebat pe domn dacă a făcut, între timp, testul la IML. Nu pentru alcoolemie, ci pentru fiică-sa. Mi-a zis că nu. I-am închis după ce l-am rugat să meargă, totuşi, pe firul acesta.
Ei, dragii mei cititori de blog, ce ar trebui să faci în astfel de momente? Câtă crezare să dai spuselor unui astfel de om? Să-l înjuri, să-i închizi telefonul sau să-i răspunzi cu calm? Voi aţi păţit aşa ceva? Cum aţi reacţionat? Eu am ales a treia variantă şi m-am minunat de cât calm am dat dovadă!
