În copilărie, vacanţele de vară mi le petreceam la bunici şi pot spune că am crescut la ţară! O recunosc şi chiar mă mândresc cu asta. Acolo, pe uliţele pline de praful verilor toride, am fost fericit. Aveam gaşca mea de prieteni, ne strângeam în fiecare seară, aprindeam un foc de tabără şi coceam porumb, „furat” din lanul unui vecin. Stăteam până noaptea târziu şi ne deranja doar câte-o babă care nu putea sa doarmă de „cheful” nostru.
Dimineţile erau, însă, înfiorătoare. Părinţii veniţi în concediu să le dea o mână de ajutor la treburile câmpului mă trezeau şi pe mine. Să merg cu ei şi să pun umărul la „propăşirea neamului”, concret la diferitele munci caracteristice vieţii la ţară. Şi, uite aşa, copilul de pe atunci a învăţat cum să dea cu sapa, cum să prăşească lanurile interminabile de porumb sau rândurile de kilometri întregi de viţă de vie, sau chiar cum să care maldărele imense de fasole uscată. Le-am făcut pe toate acestea, vară de vară, mulţi ani la rând. Am muncit cot la cot cu adulţii şi am urât toate aceste obiceiuri. N-am înţeles niciodată de ce a trebuit să cultivăm hectare întregi de pământ, odată ce aveam nevoie doar de câteva suprafeţe mici. Dar aşa era mentalitatea bunicilor, să nu laşi pământul nelucrat că ţi l-a dat Dumnezeu roditor şi tu trebuie să profiţi.
Anii au trecut, bunicii mei s-au transformat în ţărâna pe care au lucrat-o cu atâta sudoare. Eu am devenit adult la rândul meu şi… am ajuns iar la sapă! 🙂
A venit primăvara şi am ieşit să-mi gospodăresc grădiniţa de 30 metri pătraţi. Am săpat tot pământul ca să schimb gazonul, am sfărmat bolovanii, am greblat, am pus flori şi am făcut… bătături. Două zile am lucrat la această minusculă grădină, nu mi-am imaginat că poţi avea atât de multă treabă pe o suprafaţă atât de mică. Am avut şi ajutorul soacrei că, altfel, nu mă descurcam singur.
La final, însă, mi-am contemplat satisfăcut munca. Am avut sentimentul omului care chiar are rezultate concrete. A meritat, sunt convins. Mai ales că, la vară, mă voi bucura de florile copacilor şi, mai ales, de producţia de căpşune! 🙂
La anu’ o sa ai ajutoare ….sa o vezi pe Sophia ce te ,, ajuta ”…..Imi plac floricelele, sunt foarte frumoase … 🙂
De abia astept, iti dai seama.
Unde la tara ai copilarit,cumva la Vadu- Rosca?:) daca tot esti originar di Focsani !
Stiu localitatea, dar copilaria mi-am petrecut-o la Suceveni, in judetul Galati. Am fost mai apropiat de bunica din partea mamei si acolo mergeam in vacantele de vara.
Copilaria mea a fost cam la fel. Din vacanta de vara, o luna stateam la bunica, la tara. Era cea mai frumoasa perioada din vacanta pentru mine si cea mai frumoasa din an pt. bunica, deoarece avea linga ea toti nepotii. Cind trebuia sa plec , mi se rupea sufletul, in ultima saptamina numaram in gind zilele care mai sunt pina veneau parintii sa ma ia acasa. Ne jucam mult, dar ajutam si noi cum puteam la lucrul in gradina si prin curte . Incerc sa ii insulfu acum si fetitei mele dragostea si grija pentru florile din mica gradina din fata blocului si sa o implic in mici treburi in casa. Ii place si e foarte bucuroasa cind face si ea ceva. Am crescut avind drept prima grija scoala , dar trebuia, in limita timpului si posibilitatilor noastre, sa ne ajutam putin si parintii.
Am trait alte vremuri. Foarte frumoase, as putea spune. Nu cred ca tinerii de azi mai stiu ce inseamna viata fericita de la tara, joaca si gasca inofensive. Cred ca au alte valori, iar cei mici acum vor avea alte si alte valori. Nu ne asemanam, fiecare generatie are calitatile si defectele ei. Ca parinte, ma gandesc doar sa-mi cresc copilul curat, departe de probleme si sa sparg bariera dintre generatii, devenindu-i prieten.
Amintiri frumoase,asa a fost si la mine,eu eram rasfatata lui bunicu fiind singura nepoata,baietii erau ocupati cu fotbalul,dar ce repede se intoarce roata vietii!!!Esti priceput la toate!Spor la treaba!
Nu sunt priceput la toate, dar ma straduiesc. Multumesc oricum!