Nu mai pot! Urlu în mijlocul casei și aș vrea să-i calc în picioare! Pe toți! Toți ăștia care ne conduc, care au vile monstruoase și bărci de super viteză și de super preț.

Cum să mori la doi pași de fițele cele mai mari din România, la doi pași de Mamaia, la doi pași de terasa unde Mazăre, Constantinescu & co. își beau cafeaua dimineața și se mândresc cu realizările lor? Cum să mori în asemenea condiții? Să reușești să scapi dintr-un accident aviatic și să mori de frig în apele înghețate ale unui lac? Să mori urlând să fii salvat, iar cei de pe mal să nu poată sau să nu știe să facă nimic!

Dar era iarnă și nu vară, terasele erau închise, iar pompierii, cei de la salvare, cei de la SMURD, toți se gândeau la ce să-și pună sub brad. Iar șefii lor o ardeau pe la București, prin Parlament, lăudându-se că au proiecte.

În ianuarie, Aura Ion și Adrian Iovan au murit într-un mod stupid. Atunci, aceiași șefi au spus că nu au existat proceduri. Erau tot ei. Atunci, vezi Doamne, avionul a căzut în creierii munților și a fost greu de găsit. Iovan a reușit să aterizeze, dar a murit de frig. Stupid.

Apoi a apărut onorabilul Arafat, pus cu surle și trâmbițe să facă proceduri! Și cică le-a făcut. Și cică totul era perfect.

Și, totuși, ieri, patru oameni au murit iar. O moarte stupidă. Atât de stupidă încât nu ți-ai putea imagina vreodată că o vei vedea nici în cel mai prost film de groază. Și, totuși, s-a întâmplat în realitate. Și oamenii ăia au murit. Tot din cauza procedurilor. Nu, Doamne ferește, nu a fost vorba despre nesimțirea ăstora cu vile din bani publici. Nu!

Și iar se fac anchete! Și ce? Doar știm că morții sunt vinovați! Că Iovan nu s-a târât până la poalele munților, deși avea organele zdrobite. Că medicii ăia n-au înotat până la mal, deși erau răniți și apa era foarte rece.

Chiar nu mai am speranță. Nu mai vreau nimic de la ei. Nu mai sper nimic. Azi se împlinesc 25 de ani de începerea Revoluției. Și oamenii ăia au murit ca proștii. Și Aura și Iovan și medicii constănțeni și mulți alții.

Mă rog doar ca, dacă vreodată voi fi victima unui accident aviatic, avionul meu să aterizeze forțat în fața casei premierului României. Sau chiar pe casa lui. Măcar acolo să mă găsească. Să mă salveze. Deși cred că nu m-ar găsi nici acolo, mai ales dacă respectivul ar fi plecat prin… Congo.

Și, mâine, probabil un alt copil va fi hăcuit de câini prin parcuri. Și Ionuț va fi murit degeaba.

Pentru că nu avem… proceduri. Iar dacă avem, ele omoară oameni!