Aţi fost alături de noi până acum, dar avem nevoie de mai mulţi! Împreună putem să le protejăm în mod real pe victimele violenţei domestice. Intraţi pe durereanuesteiubire.acasatv.ro şi semnaţi petiţia!
Durerea nu este iubire – 340.000 de copii vad mai des batai la ei acasa decat in filme. Semneaza petitia pentru o lege speciala contra violentei in familie! pe www.acasatv.ro
Conceptul iniţiat de Nietzsche va fi, mereu, irealizabil! Cel puţin în România!
Ideea e în felul următor: filosoful german a „propăvăduit” evoluţia speciei umane, de la om, la supraom. Sau, mai degrabă, necesitatea evoluţiei speciei umane pentru supravieţuire şi, mai ales, pentru atingerea supremului din punct de vedere fizic şi intelectual.
„Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit!”Așa grăit-a Zarathustra.
În viziunea lui Nietzsche, mila, altruismul, toate valorile omului pentru om sunt, de fapt, valori prin care OMUL se neagă pe el însuşi, în sensul că atotputernicia fizică şi mentală este mai presus de orice sentimente, fie ele şi pozitive.
Încercând să aplicăm filosofia nietzschiană la situaţia vremurilor noastre şi, localizând scena aplicării acestei filosofii la spaţiul Danubiano- Carpato- Pontic, ajungem la următoarea interpretare: românul este unul dintre ultimii de pe pământ care ar putea spera vreodată să devină SUPRAOM. Asta pentru că românul are foarteeee multe sentimente! Le trăieşte pe toate intens: milă, compasiune, neputinţă, tristeţe, suferinţă, deznădejde, dezamăgire, agonie şi încă şi mai câte. Pe scurt, românului îi place să plângă şi să se plângă! Iar asta este o antiteză profundă a supraomului.
Voi ce părere aveţi despre această teorie? Filosofăm?
PS: Acest post este o revoltă la adresa superficialităţii. Sunt curios câte comentarii va strânge!
Aşa cum v-aţi dat seama din titlu, a fost un week-end tare greu! Colicii ăştia, cine naiba i-o fi inventat, ne-au dat mari bătăi de cap! Am încercat toate tratamentele posibile, medicale, naturiste sau băbeşti!
Evident că n-a mers!
Dar să le luăm pe rând:
1. Tratamente medicale- tot felul de picături şi soluţii administrate cu pipeta. N-au mers.
2. Tratamente naturiste- alte picături şi soluţii. N-au mers nici astea.
3. Tratamente băbeşti- prosopele calde pe care le încălzeam cu fierul de călcat. Am făcut ture între masa de călcat şi copil. Vagi îmbunătăţiri. Foenul pornit pe cald şi îndreptat spre burtica fetiţei. Binişor!
Cea mai bună soluţie a fost, însă, să-i punem câte-o mână pe burtică, direct pe pielea goală. Cu acest gest, se liniştea aproape imediat.
Sărăcuţa avea, însă, crampe dese şi, evident, durerea revenea constant.
A dormit puţin. S-a trezit după cel mult 30 de minute de somn. Zi sau noapte. Ne-a chinuit. Dar, deopotrivă, trebuie să-i mulţumesc pentru că este un bebeluş tare viteaz. Deşi o vedeam cât de mult se chinuieşte, cum se strânge toată de durerile de burtică, a plâns foarte rar. Şi atunci îi puneam mâna pe burtică şi se liniştea.
Ne-a fost, însă, tare milă de ea şi am încercat toate tratamentele posibile ca să nu mai sufere. Azi, am văzut că au trecut de la sine toţi colicii. Doamne, ajută să nu mai apară! Nu de alta, dar m-am convins: nu există remediu pentru colici! Pur şi simplu nu există şi, deşi suntem în secolul XXI, medicina se dovedeşte, încă o dată, neputincioasă. Şi asta în faţa unor lucruri atât de mărunte…
Astăzi, împlinim o lună. Spun „împlinim” pentru că toţi trei sărbătorim câte ceva.
Pe de o parte, noi, părinţii, o sărbătorim pe Sophia Maria. Azi împlineşte o lună de viaţă.
Apoi, ea, micuţa, ar trebui să fie bucuroasă că este un copil sănătos, vesel, care are părinţi dedicaţi, atenţi şi iubitori. Sper să aprecieze mai târziu! 🙂
Si, nu în ultimul rând, noi, părinţii, sărbătorim o lună de când a început noua noastră viaţă! Pentru că da, este o nouă viaţă! Mai grea, mai plină, dar neînchipuit mai frumoasă. Fiecare zâmbet al fetiţei, fiecare strângere a degetului părintelui în mânuţele ei, fiecare mililitru de lăptic băut, chiar şi fiecare pampers schimbat, toate acestea ne umplu inimile de bucurie. Un sentiment care apare doar odată cu micuţul tău şi pe care îl înţeleg doar cei care sunt părinţi.
Cum a trecut această lună? Extraordinar de repede! Parcă ieri, le scoteam pe Cristina şi pe Sophia din maternitate. Parcă îmi şi pare rău cât de repede au trecut aceste 30 de zile. Nu am fost tot timpul în prezenţa celor două şi mi se pare că am pierdut momente importante, care nu se vor repeta. Compensez, însă, cu serile dedicate integral lor: pupici, alinturi- pentru amândouă, băiţă, masaj şi cocoloşeală specială- pentru Sophia.
Nu în ultimul rând, vreau să vă mulţumesc vouă, cititorilor acestui blog. Tot azi, „căsuţa” mea virtuală a împlinit patru luni. Şi asta doar datorită vouă, familia mea virtuală, aceşti părinţi, fraţi, surori, veri, care mă citiţi, care mă felicitaţi, care mă încurajaţi sau care mă criticaţi în tot ceea ce scriu. Vă mulţumesc tuturor şi „LA MULŢI ANI!”.
Cum vă spuneam zilele trecute, mă ocup de organizarea botezului micuţei Sophia Maria, adică fetiţa mea.
Printre numeroasele dileme apărute, una pare să mă agaseze cel mai mult: să fie sarmale în meniu sau nu? 🙂
Îmi doresc un botez elegant şi tineresc, în acelaşi timp. Vor veni, însă, şi persoane mai… „mature” şi mă gândesc că ele vor vrea să guste şi din bucate tradiţionale. Aşa că a apărut această dilemă: SARMAUA!
Ce să fac? Voi ce ziceţi? Daţi-mi o mână de ajutor! Cu sau fără sarmale în meniul de botez?
Da, ştiu, n-am mai scris de mult timp pe blog. Vă cer scuze, dar am o mie de lucruri de făcut şi nu-mi mai găsesc nici inspiraţia.
De când a apărut Sophia, viaţa mea s-a schimbat radical. În foarte bine, dar, acum, este şi foarte plină. De la plimbările prin parc, la băiţele din fiecare seară, toate îmi mănâncă timp. Le fac cu o inestimabilă plăcere, dar nu am mai avut timp pentru voi, cititorii acestui blog.
În plus, ne pregătim de botez. Aici, e o altă mare problemă. Nu mi-am imaginat că poate fi atât de greu să organizezi un astfel de eveniment. Ne ocupăm noi, în special eu, Cristina fiind blocată la domiciliu cu cea mică.
Promit, însă, că îmi voi reveni în curând şi că mă voi întoarce cu subiecte noi şi interesante.
Oriunde mă duc, trebuie să am rezerve de bănuţi pentru bacşiş! La restaurant, la taximetrişti, la parcangii, la magazin, peste tot.
Chiar mă enervează la culme chestia asta. De parcă eu aş fi plătit cu bacşişuri! Eu nu primesc niciodată aşa ceva. Şi nici nu sunt plătit cu „suplimente”!
Aşa că nu reuşesc să-i înţeleg pe ceilalţi de ce se aşteaptă la aşa ceva!
De ce, după ce opreşte aparatul de taxat, taximetristul se aşteaptă să-i las şi lui ceva, peste nota de plată? Banii pe care îi câştigă cu factură nu îi intră tot în buzunar? Aaaa, ba da, dar bacşişul nu e impozitat! Nu mai dă nimic din el statului şi totul îi intră în buzunar. Aşa că domnul taximetrist se aşteaptă să primească ceva în plus! Ba chiar speră la nişte „caşcaval” consistent. Mai ales dacă te ştie de la televizor. „Apari la tv, ai bani, dă şi tu aşa pe măsura imaginii!”. În plus, are grijă, în timpul cursei, să-ţi povestească de ce bacşiş gras a primit el, în urmă cu câteva zile. „Cursa a făcut 200 de mii, dar tipul mi-a lăsat 500! Mare om, mare caracter!”. Aşa că, taximetristul încearcă să-ţi strânească orgoliul, să-i câştigi respectul printr-un „supliment” baban. Asta, deşi, în timpul cursei, a uitat să dea drumul la aerul condiţionat. A deschis, în schimb geamurile larg, ca să fie curent. Nu mai contează că tu nu suporţi curentul şi că, pe maşina lui, scrie clar „AER CONDIŢIONAT”!. Nu mai contează nici că, în timpul cursei, nimereşte un post cu manele sau că fumează la intersecţii. Contează doar că, la sfârşitul cursei, întinde mâna, ca un cerşetor modern, să primească ceva în plus.
Nici cu chelnerii nu e o situaţie prea diferită. Pe aceştia parcă, totuşi, îi mai înţeleg. S-a împământenit ca ei să primească bacşiş, e o tradiţie. Şi lor le dau, nu de alta dar, dacă mai trec pe acolo, mă pot trezi la următoarea masă cu o muscă în farfurie. Aşa că le dau. 10- 15%, după tradiţie. Dar şi aici, dacă apari la tv, ar trebui să dai mai mult. Măcar un 25%.
Aşa că, dacă le-aş da tututor celor care-mi cer, la sfârşitul lunii, trăgând linie, aş putea constata că măcar 50% din salariu s-ar duce pe bacşişuri! Halal!
Voi cui şi cât daţi bacşiş? Păţiţi la fel?
În urmă cu zece ani, lumea se schimba radical în urma unei tragedii aproape imposibil de imaginat. Şi, totuşi, respectivele atentate s-au produs şi au făcut răni adânci în sufletele tuturor, răni care, poate, nu se vor vindeca vreodată.
Nu pot să-mi imaginez ce au simţit pasagerii din acele avioane, văzând că se îndreaptă spre moarte. Nici ce au trăit oamenii blocaţi la etajele Gemenilor, superioare impactului, oameni care, pur şi simplu, n-au avut nicio opţiune decât moartea. Cu atât mai puţin pot să-mi închipui ce a fost în sufletele părinţilor care au fost anunţaţi că ai lor copii nu mai sunt după această zi.
Astăzi, pe 11 septembrie, ar trebui să ne gândim cu toţii, măcar o clipă, la cei din jurul nostru. Să încercăm să fim mai buni, să încercăm să-i înţelegem şi pe ceilalţi, chiar din culturi şi lumi diferite astfel încât să nu se repete vreodată o tragedie asemănătoare.
La nivel personal, pot să vă spun că ziua de 11 septembrie 2001 m-a marcat profund. În acea zi, eram la cursurile de la şcoala de şoferi, duceam o viaţă ca toţi ceilalţi, încercând să-mi împlinesc anumite dorinţe. Cursurile s-au întrerupt brusc, toată lumea a fost trimisă acasă. Se zvonise că America fusese atacată. Nimănui nu-i venea să creadă. Am fugit acasă şi am deschis televizorul. Am fost şocat. Am crezut că este o simulare, un film prost, orice altceva decât realitatea. Şi, totuşi, a fost crudul adevăr.
Ulterior m-am documentat mult despre acest eveniment- de la rapoarte oficiale ale autorităţilor americane, la teorii ale conspiraţiei şi filme documentare. M-am întrebat ani la rând ce i-a determinat pe acei atacatori să-şi sacrifice vieţile şi, în acelaşi timp, să omoare alte câteva mii de oameni. Noi cei din culturile occidentale n-am putea face aşa ceva, dar lumea arabă chiar este o altă lume. Pentru noi, 11 septembrie a fost şocant, crunt, rău, oribil, abominabil, o crimă împotriva umanităţii. Pentru ei, pentru atacatori, a fost răzbunare, dreptate, justiţie.
Tocmai de aceea, repet, măcar astăzi, am putea încerca să-i înţelegem şi pe alţii, să ne apropiem de cultura lor astfel încât să nu se mai simtă vreodată îndreptăţiţi să apeleze la gesturi extreme.
Ştiu, în ultima vreme, v-am vorbit doar despre copilul meu. Şi, totuşi, iată că am mai făcut şi alte lucruri.
De exemplu, am fost cu Nicoleta Luciu la ecografie. Bine, tot despre copii a fost vorba şi aici!
Nicoleta Luciu: „Nu am de gand sa mai tin dieta dupa ce nasc!” VIDEO pe www.acasatv.ro
Şi a mai fost vorba despre un reportaj. Senzaţional de-a dreptul! La masă cu Doina Ghiţescu! Minunaţi- vă!
Dan Cruceru si Doina Ghitescu au degustat bunatati la un targ culinar – VIDEO pe www.acasatv.ro