La mulţi ani, dragi Mării, Măriuci, Mariene sau dragi bărbaţi care purtaţi prenume de acest gen. La mulţi ani, tuturor! Ştiu că vă urez cam târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată! Am şi eu sărbătoritele mele: mama, micuţa Sophia Maria şi Ioana, colega! Aşa că le doresc şi lor un sincer „La mulţi ani!”. Merită din plin!
Ce Rolling Stones, ce AC/DC, ce Bon Jovi?!! Inna e campioana! Aseară, a devenit primul artist din lume care a cântat pe Arena Naţională! Ce onoare, ce moment istoric!
Iar Inna a încercat! A luptat, s-a zbătut! Cam la fel ca şi echipa naţională. Dar a ajuns la fel ca gazonul de pe teren. Praf şi pulbere! După vreo câteva tentative de triluri eşuate, organizatorii şi-au dat seama că săraca Inna nu poate mai mult şi au dat muzica mai tare să-i acopere vocea falsă.
A venit apoi Marcel Pavel! Ce voce, ce timbru, fantastic! Ni s-a încreţit tuturor pielea pe pâini.
Azi, am aflat că ar fi dat-o şi el în bară. Măcar dacă ar fi nimerit şi ai noştri bara! Dar nici de asta nu au fost în stare! În fine, Marcel a cântat versurile imnului într-o manieră inedită. Într-un fel mai mobilizator, spune el. În plus, a avut acordul Federaţiei. Neinspirată decizie, totuşi, spun mulţi. 
Şi, într-un final a venit meciul! După sloganul ANGAJĂM BALERINE, ai noştri au făcut piruete ca lebedele. Şi cam atât! Nu, însă, pe parchet, ci într-un fel de nisip poreclit „gazon”. Îmi venea să intru în pământ de ruşine când vedeam cum îşi rup francezii picioarele în brazdele noastre.
În fine, a fost, totuşi, ceva superb: atmosfera. O nebunie extraordinară, zeci de mii de oameni care strigau într-un singur glas.
Civilizaţie: nimeni nu s-a bătut, nimeni nu a mâncat seminţe, nimeni nu a fumat pe stadion. Am putut merge cu soţia la meci!!! Asta da realizare pentru România noastră.
Au strigat ai lor „Allez, Les Bleus!”.
Am strigat şi noi „Hai, România!”. Ne-am adus, totuşi, în anumite momente că suntem din Balcani şi le-am zis printre dinţi „Pe ei, pe mama lor!”. De parcă mamele lor sau ei ar fi ştiut vreo boabă de română.
Ne-am uşurat, însă, cu toţii la final. Într-un cor de fluierături prelungi! Măcar să-i huiduim, dacă altceva nu merită. Da, a fost păcat să-ţi huidui echipa naţională la un astfel de eveniment. Au jucat, totuşi, cu Franţa, echipă mare. Au fost, însă, vremuri când nu ne temeam de nimeni. Nici de Franţa, nici de Argentina, nici de Brazilia. De nimeni.
Acum, ne-a rămas, din păcate, doar huiduiala. Şi la asta chiar ne pricepem! Cu toate problemele cotidiene ale românului, „huo” vine din străfundul sufletului şi ajunge pe buze cu forţa unei bombe. Măcar la asta suntem campioni! Bravo, România!
O mie de medici, o mie de soluţii. Cam aşa aş putea descrie foarte pe scurt situaţia în care ne aflăm cu fetiţa noastră.
De la formula de lapte praf pe care ar trebui să i-o dăm, la sfaturile privind îngrijirea nou- născutului, totul este o nebuloasă în sistemul medical românesc. Şi este doar un boţ de om, care are nevoie de o îngrijire aparent banal, nu vorbim despre boli serioase, despre intervenţii complicate sau tratamente revoluţionare. Vorbim doar despre un copiluţ şi despre modul în care ai grijă de el în primele zile de viaţă.
Ştiu că sistemul sanitar românesc este la pământ, este sărac, este mizerabil, fără personal calificat, dar nu mă aşteptam ca acest cancer să fi afectat până şi creierele puţinilor medici rămaşi. Şi îi includ aici chiar şi pe cei trecuţi la privat.
Să vă dau câteva exemple concrete de sfaturi diametral opuse, care, pur şi simplu, îi bulversează pe proaspeţii părinţi, diletanţi într-ale îngrijitului unui copil:
– Unii spun „Făceţi-i baie, chiar dacă nu i-a căzut buricul, apa nu îi face rău”. Alţii- „Baia este interzisă, până îi cade buricul. Doar curăţaţi-o rapid cu apă şi tifon!”.
– Unii spun „Înveliţi copilul să nu i se facă frig!”. Alţii – ” Pielea copilului trebuie să respire. Nu-l înfofoliţi!”
– Unii spun „Scoateţi copilul afară imediat ce l-aţi adus acasă. Chiar şi două- trei ore pe zi!”. Alţii- „Scoateţi copilul afară doar gradual. Doar câteva minute pe zi şi, de abia după o lună două, mai multe ore!”.
– Unii spun „Daţi-i copilului mâncare doar la cerere”. Alţii- „Neapărat copilul trebuie să mănânce cel târziu din patru în patru ore. Treziţi-l obligatoriu.”
– Unii spun „Laptele praf trebuie introdus în alimentaţie pentru că, la început, mama nu are lapte suficient”. Alţii- „Cererea se reglează cu oferta. Insistaţi cu alăptatul la sân.”
– Unii spun „Daţi-i lapte praf de la firma cutare”. Alţii- „Nu, firma cealaltă este mai bună!”.
Acestea au fost doar câteva exemple de soluţii cel puţin contradictorii. Mai sunt şi altele. Ţin neapărat să precizez încă o dată că nu sunt soluţii venite de la prieteni sau cunoştinţe care au mai crescut copii. Sunt soluţii venite de la medici!!! Oameni, teoretic, specialişti.
În aceste condiţii, ce pot face doi proaspăt părinţi care n-au mai crescut un copil? Ce să mai creadă ei? Nu se panichează? Nu se sperie de toată incertitudinea asta?
Eu vă spun că noi am trecut prin asta. Acum, ne-am liniştit. Am hotărât să ascultăm ad-literam, sfaturile pediatrei noastre. Ne este şi prietenă, este o somitate în domeniu şi, în tot ce face, pare o profesionistă. Până acum, a avut şi dreptate pentru că soluţiile ei s-au dovedit eficace şi fetiţa se dezvoltă normal. Ne spune „Faceţi ca mine şi uitaţi ce spun alţii, chiar şi medici!”. În toată nebunia asta de propuneri contradictorii, ne este, însă, greu să nu ne punem întrebarea „Şi dacă, totuşi, prietena noastră greşeşte?! Dacă alţii au dreptate?!”. Aşa că, dincolo de toate problemele cotidiene apărute odată cu naşterea unui bebeluş, părinţii trebuie să mai înfrunte una, destul de seriosă: sfaturile enornate furnizate de un sistem sanitar cel puţin haotic.
Voi aţi trecut prin astfel de situaţii în care, pur şi simplu, sfaturile medicale să se bată cap în cap?
Retractez tot ce am spus despre urarea „Să-ţi trăiască fetiţa!” şi îmi cer scuze tuturor celor pe care i-am jignit, enervat sau deranjat cu postarea de acum câteva zile.
Nu am să dau foarte multe detalii, dar, de curând, mi-am dat seama că aceasta este cea mai frumoasă urare posibilă. Să-ţi trăiască fetiţa/ băieţelul este singurul lucru pe care ţi-l doreşti. Asta deşi trăim în secolul XXI şi medicina a avansat enorm faţă de momentul în care a apărut această urare.
Din păcate, chiar şi acum, pot apărea momente critice în care poţi simţi că îţi pierzi copilul şi că, pur şi simplu, eşti la mila lui Dumnezeu.
Aşa că revin şi le mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au adresat urări, indiferent de forma lor. Sunt gânduri de bine şi cel care le primeşte este obligat să se bucure că cineva şi-a întrerupt activitatea cotidiană şi i-a spus câteva cuvinte din suflet.
Încă o dată, mulţumesc şi să-mi trăiască fetiţa!