Ce Rolling Stones, ce AC/DC, ce Bon Jovi?!! Inna e campioana! Aseară, a devenit primul artist din lume care a cântat pe Arena Naţională! Ce onoare, ce moment istoric!
Iar Inna a încercat! A luptat, s-a zbătut! Cam la fel ca şi echipa naţională. Dar a ajuns la fel ca gazonul de pe teren. Praf şi pulbere! După vreo câteva tentative de triluri eşuate, organizatorii şi-au dat seama că săraca Inna nu poate mai mult şi au dat muzica mai tare să-i acopere vocea falsă.
A venit apoi Marcel Pavel! Ce voce, ce timbru, fantastic! Ni s-a încreţit tuturor pielea pe pâini.
Azi, am aflat că ar fi dat-o şi el în bară. Măcar dacă ar fi nimerit şi ai noştri bara! Dar nici de asta nu au fost în stare! În fine, Marcel a cântat versurile imnului într-o manieră inedită. Într-un fel mai mobilizator, spune el. În plus, a avut acordul Federaţiei. Neinspirată decizie, totuşi, spun mulţi. 
Şi, într-un final a venit meciul! După sloganul ANGAJĂM BALERINE, ai noştri au făcut piruete ca lebedele. Şi cam atât! Nu, însă, pe parchet, ci într-un fel de nisip poreclit „gazon”. Îmi venea să intru în pământ de ruşine când vedeam cum îşi rup francezii picioarele în brazdele noastre.
În fine, a fost, totuşi, ceva superb: atmosfera. O nebunie extraordinară, zeci de mii de oameni care strigau într-un singur glas.
Civilizaţie: nimeni nu s-a bătut, nimeni nu a mâncat seminţe, nimeni nu a fumat pe stadion. Am putut merge cu soţia la meci!!! Asta da realizare pentru România noastră.
Au strigat ai lor „Allez, Les Bleus!”.
Am strigat şi noi „Hai, România!”. Ne-am adus, totuşi, în anumite momente că suntem din Balcani şi le-am zis printre dinţi „Pe ei, pe mama lor!”. De parcă mamele lor sau ei ar fi ştiut vreo boabă de română.
Ne-am uşurat, însă, cu toţii la final. Într-un cor de fluierături prelungi! Măcar să-i huiduim, dacă altceva nu merită. Da, a fost păcat să-ţi huidui echipa naţională la un astfel de eveniment. Au jucat, totuşi, cu Franţa, echipă mare. Au fost, însă, vremuri când nu ne temeam de nimeni. Nici de Franţa, nici de Argentina, nici de Brazilia. De nimeni.
Acum, ne-a rămas, din păcate, doar huiduiala. Şi la asta chiar ne pricepem! Cu toate problemele cotidiene ale românului, „huo” vine din străfundul sufletului şi ajunge pe buze cu forţa unei bombe. Măcar la asta suntem campioni! Bravo, România!