Aseară, cu soaţa, pe la cumpărături.
Îi sună telefonul, era maică-sa. Adică soacra mea. Mi-o dă mie la telefon. Măi, să fie! Ce o avea să-mi comunice soacra? Că, de obicei, vorbeşte cu Cristina.
„S- a stricat televizorul! Nu ştiu ce să-i fac, sunt doar purici pe ecran! Păi, de ce? Păi, a luat Sophia telecomanda şi s-a tot jucat cu ea! A băgat-o în gură, a butonat şi… n-a mai mers televizorul!”
În mijlocul magazinului, mă apuc să râd pe rupte! Se uita lumea la mine ca la urs. În fine, trec peste comicul de moment şi încerc să-i rezolv problema femeii. Să n-o las în întunericul… necunoaşterii.
Şi mă apuc să-i explic pe ce butoane să apese, ce meniu şi ce setări să aleagă. Evident, femeia, soacra, în acest caz, face parte din specia „homo atechnicus”. Adică n-are nicio treabă cu tehnologia, cu aparatura electronică, cu laptop-urile, tv-urile şi alte alea.
Rezist eroic timp de 10 minute, perioadă în care cea de la capătul firului, soacra, nu reuşea să priceapă ce şi cum. După 10 minute, clachez, însă şi zic: „Închide-l şi cu asta basta! Uitaţi-vă şi voi pe pereţi o oră, până ajungem noi acasă! Să vă fie învăţătură de minte să nu-i mai lăsaţi copilului telecomenzile!„
Acestea fiind zise, tragem două învăţăminte în urma acestei păţanii: soacra nu trebuie să mai lase telecomanda, vreodată, la îndemâna Sophiei, iar eu trebuie să iau lecţii de implementare a know- how-ului tehnic către „afoni”.
Ca să mai destindem atmosfera apăsătoare a unei societăţi în criză de vreme şi de vremuri, iată o făţucă tare dulce!
E Sophia Maria, uşor uimită de blitz-ul aparatului foto, dar foarte încântată de prima ei păpică solidă! E mare, deja, aş putea spune! A trecut de la lăpticul exclusiv la pasta de rădăcinoase (morcov, ţelină, pătrunjel), o dată pe zi!
Se pare că i-a şi plăcut foarte mult! Ar fi trebuit să mănânce doar vreo două- trei linguriţe, dar, de la prima masă, a cerut cel puţin cinci! Azi, a ajuns chiar la zece!
În plus, după cum se observă pe baveţică, nici nu a vrut să irosească prea multă păpică, aşa că a băgat totul la ghizdănel.
De preparatul mâncării s-a opucat mămica ei, care a avut mari emoţii să-i fiarbă bine legumele, iar, de partea de confort, mama mămicii, care a făcut-o pe „fotoliul” pentru puştoaică.
Sunt foarte amărât. Cel mai amărât.
Aseară, când am ajuns acasă, am vrut să mă joc cu fiică-mea. Era în braţele mamei ei şi zâmbea. Când m-am apropiat de ea şi am început să-i vorbesc, ea a început să plângă. Rău, ca şi cum aş fi supărat-o cu ceva.
Şi faza s-a repetat de vreo trei ori. Vă daţi seama că m-am întristat îngrozitor. Cum să-mi plângă fetiţa când mă vede.
După un timp, la băiţă, ne-am împăcat. Mi-a zâmbit iar şi am redevenit prieteni. Şi, în această dimineaţă, ne-am jucat ca doi prieteni buni.
Dar, aseară, aseară ce s-a întâmplat? Era obosită? Sau nu mă mai recunoştea pentru că nu am stat prea mult cu ea în ultima vreme? Ce credeţi că s-a întâmplat? Voi aţi trecut prin aşa ceva?
Cum vă spuneam zilele trecute, mă ocup de organizarea botezului micuţei Sophia Maria, adică fetiţa mea.
Printre numeroasele dileme apărute, una pare să mă agaseze cel mai mult: să fie sarmale în meniu sau nu? 🙂
Îmi doresc un botez elegant şi tineresc, în acelaşi timp. Vor veni, însă, şi persoane mai… „mature” şi mă gândesc că ele vor vrea să guste şi din bucate tradiţionale. Aşa că a apărut această dilemă: SARMAUA!
Ce să fac? Voi ce ziceţi? Daţi-mi o mână de ajutor! Cu sau fără sarmale în meniul de botez?