Aseară, cu soaţa, pe la cumpărături.

Îi sună telefonul, era maică-sa. Adică soacra mea. Mi-o dă mie la telefon. Măi, să fie! Ce o avea să-mi comunice soacra? Că, de obicei, vorbeşte cu Cristina.

„S- a stricat televizorul! Nu ştiu ce să-i fac, sunt doar purici pe ecran! Păi, de ce? Păi, a luat Sophia telecomanda şi s-a tot jucat cu ea! A băgat-o în gură, a butonat şi… n-a mai mers televizorul!”

În mijlocul magazinului, mă apuc să râd pe rupte! Se uita lumea la mine ca la urs. În fine, trec peste comicul de moment şi încerc să-i rezolv problema femeii. Să n-o las în întunericul… necunoaşterii.

Şi mă apuc să-i explic pe ce butoane să apese, ce meniu şi ce setări să aleagă. Evident, femeia, soacra, în acest caz, face parte din specia „homo atechnicus”. Adică n-are nicio treabă cu tehnologia, cu aparatura electronică, cu laptop-urile, tv-urile şi alte alea.

Rezist eroic timp de 10 minute, perioadă în care cea de la capătul firului, soacra, nu reuşea să priceapă ce şi cum. După 10 minute, clachez, însă şi zic: „Închide-l şi cu asta basta! Uitaţi-vă şi voi pe pereţi o oră, până ajungem noi acasă! Să vă fie învăţătură de minte să nu-i mai lăsaţi copilului telecomenzile!„

Acestea fiind zise, tragem două învăţăminte în urma acestei păţanii: soacra nu trebuie să mai lase telecomanda, vreodată, la îndemâna Sophiei, iar eu trebuie să iau lecţii de implementare a know- how-ului tehnic către „afoni”.