Am înțeles, gata, nu mai aruncați cu pietre în noi! Din 15 martie, nu mai fumăm în spațiile publice închise! Asta-i legea, bună, proastă, dar e lege!
Iar eu o voi respecta. De altfel, sunt obișnuit cu fumatul pe afară, la -20 de grade Celsius, de prin deplasările de serviciu în străinătate. La ăia, și dacă fumezi pe stradă în mers, se uită oamenii urât la tine. În fine, dacă asta înseamnă civilizație, civilizați să fim și noi! În plus, de vreo patru ani încoace, caut numai restaurante de nefumători. De obicei, ieșim cu copilul la masă, așa că ne gândim la el, iar ta-su, dacă îi arde buza după o țigară, dă fuga repede la salonul de fumători și își rezolvă problema, fără a afecta copilul.
Dar, ieri, vine nevastă-mea. Această ființă plăpândă, neajutorată, care îți lasă impresia că are nevoie de protecție permanentă, această creatură lumină a ochilor mei, această minunăție a naturii, această statuie a perfecțiunii, că de aia am luat-o de soață.
Și zice: „Gata! Trebuie să te lași de fumat. Nici în balcon nu mai ai voie să fumezi. Că doar nu vei ieși în fața blocului?!”
Alooo! Neva! Balconul este spațiu privat. E al meu și doar al meu! Nu e public, deci pot să fumez liniștit.
Cum să vă spun: balconul ăsta are o poveste. E singura mea oază, singura picătură de masculinitate rămasă în toată casa. Că în rest, e plin de rochii și de păpușele care mai de care mai colorate.
Balconul ăsta e o chestie de 2 pe 2, închis cu termopan, dar cu toate lucrurile mele înghesuite în el. ALE MELE! Amintiri ale eroismului meu masculin, de pe la diferite competiții sportive, relicve sticlistice- chestii faine consumate de-a lungul timpului, care merită colecționate, o masă, un umidor minuscul(chestia aia în care ții trabucuri), niște jocuri faine de bărbați- table, poker etc.
Când ne-am mutat în casa asta, acum mulți ani, am spus clar: „Ăsta e locul meu și doar al meu!”. Până să apară copilul, când mai pleca nevasta în delegații, îmi mai invitam prietenii pe la mine, în această oază de masculinitate, la un pahar de vorbă.
Între timp, a devenit singurul loc în care amestec cafeaua de dimineață cu tutunul. Atât.
Și, de multe ori, este pângărit de nevastă care a decis că doar în balcon poate usca rufe, deși le scoate din mașină aproape uscate, sau de copchilă, căreia i se pare un loc de poveste, cu multe comori de descoperit. Și amândouă caută să stea pe capul meu cât mai mult cu putință. Evident, când apar ele, eu trebuie să sting țigara, ca să nu învățăm copilul la lucruri rele.
Dar, de la a permite unor rufe să-mi pângărească oaza ocazional și limitat în timp, până la a-mi declara balconul spațiu public închis e cale lungă! Asta e prea mult! Pun piciorul în prag și spun NU! Până aici! E doar locul meu!
Deși mi-e teamă că, pentru fericirea în cuplu, va trebui, în scurt timp, să o accept și pe asta.
Dar atunci, dacă devine spațiu public, vă invit la mine. Pe toți! Păi nu? Că doar e spațiu public. Fără țigări, că n-avem voie, dar important e să fim mulți! Să facem petrecere, să dansăm pe singura masă din balcon, să rupem boxele. Dar vedeți că fiecare vine cu ce are mai bun pe acasă. Nu fac doar eu cinste, că e spațiu public!
Ia zi, Neva, ești pregătită ca balconul să devină spațiu public? Ești sigură că vrei asta?
Voi ce ziceți: după amenințarea asta, îmi lasă balconul în pace?
