FEMEIA, off, FEMEIA!

Pentru noi, bărbaţii, FEMEIA este o fiinţă minunată, muza supremă, este creaţia fără de care noi nu am putea trăi, este completarea, este Yang-ul, este floarea pe care fiecare mascul vrea să o privească dimineaţa, printre gene. Este Afrodita, este Elena, este o zeitate. Superbă, fabuloasă, cochetă, fatală, este totul. Şi complimentele ar putea curge la nesfârşit.

FEMEIA este, însă, în acelaşi timp, junghiul din coastă, elementul care îţi albeşte părul fără vopsea, fiinţa pe care nu o înţelegi, aproape niciodată, creatura care a apărut, parcă, pe pământ cu singurul scop în viaţă de a te chinui pe tine, de a stoarce până şi ultima picătură de masculinitate din fiecare bărbat pe care îl întâlneşte. Şi, aici, „epitetele” ar putea continua la nesfârşit.

Dar să vă lămuresc de ce scriu aceste cuvinte. M-am hotărât să realizez o nouă rubrică pe blog: „De ce nu înţelegem femeile?!”. Este o rubrică scrisă de la bărbat la bărbat, cu poveşti ipotetice sau reale (nu veţi şti niciodată :)), dar dedicată femeilor. Nu de alta, dar ele cred că sunt mai bune decât noi, bărbaţii, aşa că au şi mai multă putere de înţelegere! Nu? Tocmai pentru că noi suntem limitaţi şi nu reuşim să le înţelegem, sper ca măcar ele să ne înţeleagă şi să readucă liniştea şi fericirea în cuplu, în urma oricărui scandal.

Acestea fiind zise, trec la fapte. Poate introducerea nu v-a captivat, dar sper să o facă prima istorisire.

IA-I COPILULUI JUCĂRIE, DAR PĂSTREAZĂ-O ÎN VITRINĂ!

Nouă, bărbaţilor, ne place să ne jucăm.

În copilărie, cu maşinuţe, tractoraşe, jocuri electronice etc.

În adolescenţă şi în tinereţe, ne jucăm cu păpuşile! Vii, atractive, zâmbitoare, naive. Ne place să ne jucăm cu toate! Cât mai multe, cât mai des şi, dacă s-ar putea toate o dată! Evident, aici este vorba despre domnişoarele pe care căutăm să le cucerim şi să le introducem cât mai rapid în pat. Dacă s-ar putea să ne întâlnim cu ele direct în pat, ar fi ideal! Evident, la această vârstă, ni se pare că suntem Don Juani, că domnişoarele cad pe spate la o simplă ocheadă de a noastră, în fine, că noi suntem deasupra lor! La fel de evident, constatăm cu toţii, dar asta mult mai târziu, că, de fapt, noi am fost deasupra lor doar în anumite momente, punctuale. Nu ca stare generală.

Vine, însă, o vârstă când păpuşile sunt înlocuite de una singură, căreia, însă, nu-i spui nici măcar în glumă „Păpuşă”. Nu de alta, dar rişti să mânânci mâncare rece vreo săptămână sau să dormi pe preş alte câteva zile bune. Această unică păpuşă trebuie numită astfel: „Draga mea, soţie!”, „Iubita mea!”. Cred că acestea sunt singurele două apelative acceptate.

Revenind, însă, la joaca noastră, a bărbaţilor. Odată însurat, cauţi să înlocuieşti jocul cu păpuşile cu alte forme de jocuri. Renunţi la jocurile cu oameni şi te întorci, repede, de unde ai plecat: la jocurile electronice sau pe calculator: wii, playstation etc. Asta, însă, doar dacă îţi permite mult iubita soţie să faci asta! Probabil acceptă, într-un târziu, să-ţi cumperi o consolă, dar o poţi folosi doar în lipsa ei şi, mai ales, când doarme copilul,  şi cu un sunet cât mai mic, de preferat chiar „mute”. Până să-şi dea, însă, acordul, tu, bărbatul cândva ultra-mascul, te uiţi cu jind la astfel de console, prin toate magazinele cu electrocasnice pe care ea ţine să le vizitaţi ca să-şi cumpere nu ştiu ce placă de păr sau roboţel de bucătărie. Evident, te-ai juca şi tu puţin la consolele alea, dar niciodată nu ai loc de puştii care stau ciorchine pe ele. Ei au, până la urmă, vârsta pentru astfel de jocuri. Tu te poţi juca doar în secret, acasă şi doar cu cei mai apropiaţi prieteni.

Şi, acum, să vă povestesc şi situaţia mea. Aici e o parte de adevăr. Cristina mi-a luat cu mânuţele ei, ATENŢIE!, din proprie iniţiativă, o consolă cu jocuri. Cum vreo trei zile am fost foarte ocupat, nici măcar nu am deschis cutia. Eram încântat de cadou, dar încercam să rămân responsabil şi să mă ţin de priorităţi: muncă, copil etc.

Aseară, însă, după ce i-am făcut băiţă fetiţei, după ce părea că terminasem toată treaba, am desigilat cutia. Am instalat fericit jucăria şi START la primul joc. Cristina era ocupată cu alăptatul. Fericire maximă. Şi dă-i şi luptă! Urcam nivel după nivel. 5 minute, 10 minute.

STOOOOOOOOOP! A venit! Mult iubita soţie! „Fetiţa a adormit, hai să ne uităm la ceva! Nu-mi place că te joci şi ţii televizorul blocat! Eu ce fac? Mă gândeam că te joci doar când nu sunt eu! Te rog, schimbă!”

„Draga mea, iubită, dar ne putem juca împreună! Am un joystick şi pentru tine! Uite cât de fain e! Pe de altă parte, nu am când să mă joc când nu eşti tu acasă! Atunci sunt şi eu la muncă!”

„Dar mie nu-mi place să mă joc pe televizor! Hai să vedem un film!”

Acestea fiind zise şi privindu-i ochii mari, de pisică cerşetoare, tu, super-masculul, închizi consola şi muţi pe televizor. Eşti trist, simţi un nod în gât, dar nu vrei să o arăţi. Aşa că te apuci să cauţi argumente cum că, de fapt, a fost chiar decizia ta, că tu ai ţinut la liniştea familiei şi la fericirea soţiei, şi ai închis, din proprie iniţiativă, jocul.

Hm! Evident că tu ai făcut treaba asta! Evident că a fost iniţiativa ta! EVIDENT! Nu poţi, totuşi, să nu te întrebi: „De ce? De ce ţi-a cumpărat jucăria, dacă nu te lasă să o foloseşti? De ce?”. Nu ai răspuns! Nu ai răspuns pentru că nu o înţelegi.

PS: Promit că voi continua seria şi cu alte poveşti. Căci, din păcate, de multe ori nu le înţelegem pe femei!