Şi nu mă refer aici la minciunile acelea mici, nevinovate până la urmă. Pe astea le-am spus cu toţii, când eram copii.
Dar minciunile acelea groaznice, care ascund lucruri mizerabile pe care le-am făcut faţă de cel pe care-l mintem? Acelea cu înşelatul, acelea cu viciile, la astea mă refer. Pe care le facem din inconştienţă sau voit, dar după care regretăm mult timp.
Eu, uite, recunosc. Am avut, cândva, o relaţie, în care ajunsesem să mint tot timpul. Eram student, o înşelasem, mă prinsese. Eram copil, nu mă gândeam la lucruri serioase, trăiam viaţa cu tot ce înseamnă viaţa de student. M-a iertat şi lucrurile au început încet, încet să devină serioase. Dar nu a mai avut niciodată încredere în mine. Am ajuns să o iubesc. Şi, totuşi, pentru că ea devenise aproape „paranoia” din cauza lipsei de încredere, o minţeam tot timpul. Nu am mai înşelat-o, dar îi ascundeam lucruri. „Cu cine eşti în maşină, că aud voci?”. „Sunt singur, era radioul”. De fapt, lângă mine, era o colegă de serviciu de vreo 40 de ani, pe care o duceam în drum spre casă. Dar, pentru că ar fi urmat mii de explicaţii, minţeam. Ascundeam lucruri.
Şi, uite aşa, de la o minciună gravă, cea cu înşelatul, ajunsesem să mint tot timpul.
Relaţia s-a sfârşit evident, când ne-am dat seama amândoi că ea nu va mai avea niciodată încredere în mine. Am regretat atunci, am suferit. Dar mi-o făcusem cu mâna mea.
Voi aţi păţit astfel de lucruri? Aţi minţit? E mai bine să minţi ca să nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere? Sau adevărul verde-n faţă e întotdeauna cea mai bună variantă?
