Şi nu mă refer aici la minciunile acelea mici, nevinovate până la urmă. Pe astea le-am spus cu toţii, când eram copii.
Dar minciunile acelea groaznice, care ascund lucruri mizerabile pe care le-am făcut faţă de cel pe care-l mintem? Acelea cu înşelatul, acelea cu viciile, la astea mă refer. Pe care le facem din inconştienţă sau voit, dar după care regretăm mult timp.
Eu, uite, recunosc. Am avut, cândva, o relaţie, în care ajunsesem să mint tot timpul. Eram student, o înşelasem, mă prinsese. Eram copil, nu mă gândeam la lucruri serioase, trăiam viaţa cu tot ce înseamnă viaţa de student. M-a iertat şi lucrurile au început încet, încet să devină serioase. Dar nu a mai avut niciodată încredere în mine. Am ajuns să o iubesc. Şi, totuşi, pentru că ea devenise aproape „paranoia” din cauza lipsei de încredere, o minţeam tot timpul. Nu am mai înşelat-o, dar îi ascundeam lucruri. „Cu cine eşti în maşină, că aud voci?”. „Sunt singur, era radioul”. De fapt, lângă mine, era o colegă de serviciu de vreo 40 de ani, pe care o duceam în drum spre casă. Dar, pentru că ar fi urmat mii de explicaţii, minţeam. Ascundeam lucruri.
Şi, uite aşa, de la o minciună gravă, cea cu înşelatul, ajunsesem să mint tot timpul.
Relaţia s-a sfârşit evident, când ne-am dat seama amândoi că ea nu va mai avea niciodată încredere în mine. Am regretat atunci, am suferit. Dar mi-o făcusem cu mâna mea.
Voi aţi păţit astfel de lucruri? Aţi minţit? E mai bine să minţi ca să nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere? Sau adevărul verde-n faţă e întotdeauna cea mai bună variantă?
ha ha ha!!!ce tare…zilele astea vorbeam cu cineva ,si ii spuneam ofticata pe viata ca eu cred ca intr-o viata anterioara am fost un om mincinos :cel mai mare mincinos,ca altfel nu se explica de ce in viata asta sunt „pedepsita”sa spun mereu adevarul.Nu pot minti ,imi vine sa imi dau palme,sa fac ca Jim Carry in Liar Liar….
asa ca nu stiu sa iti raspund la intrebare….pur si simplu nu mint : nu pot…
Bravo tie! Ca nu poti minti, evident! Din pacate, eu am mai mintit in viata si am regretat.
De multe ori adevarul doare si de aceea cred ca mintim.Eu fac ce fac, dar aflu repede daca cineva ma minte.Si atunci e vai de el…eu nu mint,dar simt ca nu e bine sa fii sincer cu unii dintre oamenii din jur.Imi plac copiii pentru sinceritatea si naivitatea lor.
Copiii sunt chiar amuzanti din punctul asta de vedere. Cand a venit momentul sinceritatii, vad, insa, ca cititorii nu prea s-au inghesuit sa comenteze. 🙂 Oare de ce?
Sunt multi oameni care nu-si pot asuma vorbele,faptele ,se ascund ca strutul cu capul in nisip…cica, se spovedesc la biserica…in loc sa fie sinceri.
Asta asa-i. Din pacate.
1.eu nu cred in cei ce zic ca nu mint, tocmai asta e o minciuna…eu mint la munca, de ex pt unii clientii, pt sef, mint cand vine un control la munca…astea nu sunt minciuni????or fi ele ascunse sub niste motive intemeiate, dar tot minciuni…
2mintim cand vrei sa facem cadouri si surpriza sa nu fie dezvaluita mai devreme, dar tot minciuni sunt…
3.mintim ca ne e somn doar ca sa ne ascundem in camera noastra, tot minciuna este….mintim , mintim…pana si omiterea adevarului e tot minciuna.
diferenta consta in a fi escroc sau ipocrit atunci cand facem asta, in a minti gratuit, de dragul de a o face, de a avea putere ,sau pentru ca noi de fapt suntem niste nemernici si aflarea adevarului ar cauza multa suferinta
CRED CA NOI DE PE BLOG MINTIM PUTIN, NESEMNIFICATIV,CEILALTI SE PRIND SI, DECI NICI NU PUTEM DEZVALUI CARE A FOST CEA MAI MARE MINCIUNA….
o poveste amuzanta referitoare la minciuni:aveam 2 ani si bunica facea la tara, vara, intr-un castron taranesc, paine uscata, cu apa rece de la fantana si zahar si ii zicea lapte de bou :))….cand am auzit eu acea expresie am exclamat: IN VIATA MEA NU AM AUZIT DE LAPTE DE BOU!!, deci mintea mea de copil procesase niste informatii si imediat si-a dat seama ca nu poate exista lapte de bou si sunt mintina grav, in timp ce toti se amuzau de viata mea lunga de pana atunci, 2 anisori :).De asta copii pot minti usor, dar te si pot descoperi usori cand minti
Ai dreptate in tot ce mi-ai povestit. Nici eu nu cred ca e cineva care nu minte.
Ultima minciuna grava a fost acum vreo 4 ani, l-am inselat pe prietenul din acea perioada si ca sa fiu cinica pana la sfarsit….nu regret nimic. a fost prima si ultima minciuna de acest gen…in rest minciuni mici se mai spun uneori(sefului, parintilor, amicilo), dar sunt destul de inofensive(chiar daca ar trebui evitate). Cu actualul meu prieten lucrurile sunt foarte diferite, nu pot sa-l mint deoarece nu ma lasa constinta, ii spun totul
Ma gandeam ca eu am fost singurul care a inselat, ca nimeni nu a mai recunoscut pe aici.