„Aşa a vrut Dumnezeu!”, „Asta-i viaţa!”, sau „N-am ce face! Soarta!”. Sunt remarci pe care le auzim zilnic în jurul nostru. Suntem nişte oameni mereu loviţi de soartă, de destin, nişte oameni care n-au avut noroc în viaţă, nişte oameni care, pur şi simplu, cred că nu pot să schimbe nimic din ceea ce îi deranjează.

Dar oare de ce? Cum am ajuns aici? Să fie în sângele nostru, în ereditatea noastră de la Decebal şi Traian încoace?

Eu unul nu vreau să fiu aşa! Nu vreau să-mi plâng de milă fără să fac nimic! Nu vreau să pun toate necazurile pe seama sorţii!

Nu vreau să accept poemul „Mioriţa” ca fiind o lucrare de referinţă pentru poporul român! Ca fiind o capodoperă naţională care ne reprezintă!

Nu mă înţelegeţi greşit. Versurile „Mioriţei” sună impecabil, dar mesajul este deplorabil, din punctul meu de vedere.

Nu pot accepta gândul că un om, în acest caz ciobanul moldovean, se lasă ucis! Că, pur şi simplu, renunţă la lupta pentru supravieţuire, la lupta pentru propria-i fiinţă. Pur şi simplu îşi acceptă aşa- zisul destin, dar nu unul hărăzit de întâmplare, de soartă, ci unul stabilit de duşmani, de oameni ca el.

Da, poemul este o mare valoare. Recunosc! Iată ce scrie Wikipedia despre „Mioriţa”: „ Miorița este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1500 de variante^[1] în toate regiunile României. Este o creație populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare ^[2]. Cântecul a fost zămislit în Transilvania, având la bază un rit de inițiere și interpretat sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă ^{[necesită citare]}. S-a transformat în baladă (în regiunile din sudul și estul țării)^{[necesită citare]}, în această versiune fiind socotit^[cine?] un text literar desăvârșit din punct de vedere compozițional și stilisticFormat:De cine. A fost analizat și comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspirație pentru scriitori, compozitori și artiști plastici români și străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine ^[3]. Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii românești ^[4], iar în prezent este un brand cultural național.”

Bravoooooooo! Felicitări! Eu, totuşi, eu nu pot fi mândru! Grecii au poeme capodopere mondiale despre cât de viteji au fost ei în lupte, romanii la fel, toate naţiile se mândresc cu faptele de vitejie! Noi ne mândrim cu… relaxarea, cu renunţare în faţa morţii! Mie unul mi se pare o prostie!

Da, ştiu explicaţiile contradictorii. Vezi, Doamne, ciobanul vrea de fapt să se întoarcă la natură, să comunice ca într-o simbioză cu ea şi nu poate face asta decât prin moarte. La fel, el, de fapt, nu renunţă, ci doar îmbrăţişează destinul implacabil, soarta pe care nu ai cum s-o schimbi. Repet, aici nu e vorba de destin, de soarta, ci de actul criminal al altor doi oameni. Oameni, făcuţi din carne şi oase, care ar putea muri ei, în locul ciobănaşului în cauză. Ce nu putea, eroul să găsească un plan de contra-atac?

Dar,  de fapt, „Mioriţa” nu este doar un poem, ci o stare de fapt. „Mioriţa” nu poate fi schimbată, nu poate avea alt sfârşit. Asta pentru că „Mioriţa” este, de fapt, România şi naţia română. Suntem o ţară de oameni „implacabil” loviţi de soartă, o ţară de resemnaţi, o ţară de oameni care mereu au avut ghinion din cauza destinului!

Îmi pare rău, dar eu nu vreau să fiu aşa!

Voi ce credeţi? Am dreptate sau sunt eu nebun?