Patriotismul românesc e aşa… după cum bate vântul!

Ne e scârbă că suntem români când vorbim despre drumurile noastre, despre abuzurile politicienilor autohtoni, despre sistemul nostru sanitar, despre curăţenia din oraşe, despre numărul spaţiilor verzi.

Dintr-o dată devenim mândri de naţionalitatea noastră când vorbim despre frumuseţile patriei, despre istoria de „vitejie”, despre rezultatele excepţionale obţinute destul de rar de sportivii noştri.

Ba avem şi zicale de genul „Românu-i fruncea!” sau „Românul se descurcă oriunde!”, „Dă-i dracu’, că americanii sunt proşti! Noi suntem mai deştepţi ca ei!”, în condiţiile în care americanii sunt prima putere economică în lume.

Apoi suntem tare mândri când echipele noastre de fotbal au ceva performanţă. Nu mare, că oricum „norocul nu ţine cu noi” (asta e scuza întregii naţii), dar aşa puţin notabil.

De exemplu, naţionala de fotbal. I-am bătut pe unguri şi ne-am crezut zei! Cei mai tari, cei mai şmecheri, ne şi vedeam campioni mondiali. De ce nu? Că doar România are echipă bună. Deja, 99% din populaţie se bătea cu pumnul în piept de cât de bun e românul şi cât de mult ne iubim noi ţara.

A venit meciul cu Turcia. (scriu abia acum despre asta pentru că am vrut să treacă ecourile legate de meciul în sine, de tactică, de valoarea echipei, de orice legat de sport în sine. Eu discut aici despre reacţia românilor).

Stadionul arhi-plin. La intonarea imnului, ne-a dat naţionalismul pe afară. Toată lumea în picioare, cu mâna dreaptă pe piept şi cu versurile imnului pe buze. A fost frumos, aproape o intonare istorică!

Apoi, echipa a început să joace. Prost, evident. Extrem de prost. Dar suporterii sperau într-o minune. Ca toată naţiunea, de altfel. „Poate avem şi noi puţin noroc de data asta!”.

Pe stadion, suporterii demonstrau că sunt români. „Pe ei, pe mama lor!” şi zeci de mii de fluierături simultane şi prelungite au fost manifestările constante. Că la astea suntem campioni.

Apoi, România a luat bătaie. Previzibil de altfel. Iar românii dintr-o dată n-au mai fost mândri. Nici de echipă, nici de simboluri, nici de ei înşişi. Cu atât mai puţin de „marele” Piţi, căruia i-au cerut imediat demisia.

Iar tricolorul a devenit dintr-o dată… desuet. Fluturat cu insistenţă înainte de începerea meciului şi arborat pretutindeni, la final, a sfârşit… pe jos. Aruncat aiurea, pe trepte şi călcat în picioare de suporterii grăbiţi să se întoarcă la lucruri mai bune, la viaţa personală şi egoistă. „Dă-i dracu’ că ne-am pierdut timpul degeaba! Nişte proşti! Cât de târziu e, mâine mă trezesc devreme! Mi-e jenă că sunt român!”

Şi atunci vin să vă întreb: până la urmă suntem mândri sau nu că suntem români? Ne mândrim doar când e de bine, suntem naţionalişti de conjunctură sau o ţinem cu mândria asta până la capăt? Spuneţi-mi voi că cei 40 de mii de suporteri de la meciul cu Turcia au fost tare bulversaţi!