M-am gândit mult înainte să scriu acest articol. E o problemă delicată şi stiu că mulţi vor fi împotriva mea.

Dar scriu aceste rânduri cu gândul la pitica mea. O strâng în braţe. O iubesc nespus şi mă trec fiori reci de spaimă. E încă lângă mine, e în viaţă, sănătoasă.

Ionuţ, însă, nu mai este. Avea doar patru ani şi era un copil frumos. Din păcate, a suferit o tragedie. Uman, atât eu cât şi Cristina suntem şocaţi. Cristina a vrut chiar să meargă la biserica unde e depus Ionuţ, şi să depună o coroană de flori, să vorbească cu părinţii micuţului, să-i mai consoleze. Am oprit-o pentru că, deşi e un gest venit din suflet, s-ar găsi clevetitori care l-ar interpreta aiurea.

Cum spuneam, suntem şocaţi. Ne vin lacrimi în ochi de fiecare dată când auzim ştiri despre bietul copil. Şi suntem doar părinţi. Nu părinţii lui.

Nu vrem şi nu putem să ne închipuim ce este în sufletul părinţilor lui Ionut. E o dramă mult prea mare ca să poţi să găseşti cuvinte ca s-o descrii.

Ionuţ s-a dus. Problema, însă, rămâne: câinii vagabonzi tot nu au stăpâni şi continuă să fie un mare pericol!

Sunt peste tot. Până şi în cartierul unde stăm sunt vreo 5-6. Au fost adoptaţi de cei care „iubesc” animalele. Şi nouă ne plac animalele. Diferenţa este că nu ne batem cu pumnul în piept şi nu le punem mai presus de fiinţa umana.

În acest cartier, sunt însă şi vreo 50 de copii. Până acum, nu a fost muşcat niciunul. Câinii i-au mârâit şi adulmecat, însă, de multe ori. Noi, părinţii, suntem pe fază şi îi supraveghem. Dar o singură secundă de neatenţie poate fi prea mult! O singură muşcătură a unui câine e suficientă pentru a desfigura un copil de câţiva anişori!

Cum spuneam, problematica este delicată. Inclusiv în cartierul meu, părerile sunt radicale. Iubitorii de animale insistă să fie menţinuţi câinii în cartier. Le dau de mâncare, îi alintă şi spun că păzesc zona. Nu şi-i iau, însă, în case sau în curţi. De ce? Mă depăşeşte.

În plus, când noi, părinţii, am chemat diferite asociaţii de protecţie a animalelor să-i ridice, a ieşit un tărăboi îngrozitor. Au fost oameni la un pas de a se lua la bătaie.

Aceşti oameni, „iubitori de animale”, ne avertizează că micuţii noştri trebuie supravegheaţi. Câinii n-au nicio vină, spun ei. Copiii sunt răi!

Dar copiii noştri au stăpâni! Câinii lor, nu!

Şi aici este întreaga problemă, o problemă naţională, de altfel.

De ce iubim animalele, în acest caz câinii, dar nu îi luăm în case? De ce nu îi îngrijim aşa cum trebuie, de ce nu le facem certificate, de ce nu-i trecem pe numele nostru, de ce nu îi vaccinăm, de ce nu răspundem de ei???

Pentru că ne este comod? Pentru că e uşor să dai nişte resturi de mâncare unor fiinţe amărâte. E uşor să le laşi un castron cu apă la intrarea în bloc.

Devine al naibii de greu, însă, atunci când animalul se îmbolnăveşte şi tu eşti stăpânul lui în acte. Trebuie să îl duci la veterinar, să cheltuieşti o grămadă de bani, să-i creezi un spaţiu adecvat la tine în casă.

Dar e mai comod ca în spaţiul ăla să-ţi tragi o plasmă cu banii pe care i-ai fi dat la veterinar! Că aşa suntem noi, românii, sau cel puţin marii „iubitori de animale”. Nişte farisei, care nu fac altceva decât să se bată cu pumnul în piept, sau, mai rău, să-i bată pe cei care vor să-şi apere copiii de pericolul câinilor „adoptaţi” din faţa blocului.

Vacile sunt tot fiinţe. Dar le mâncăm! Păsările sunt tot fiinţe, dar le mâncăm. Delfinii, nu mai zic. Dar sunt oameni care îi mănâncă. Şobolanii, gândacii- tot fiinţe. Dar îi stârpim imediat ce ne invadează teritoriul. Şi pentru toate aceste fiinţe, nimeni nu se mai bate cu pumnul în piept.

Nu sunt adeptul unei măsuri radicale. Eutanasierea este măsura extremă. Din păcate, cred că am ajuns în punctul în care este singura măsură. Asta pentru că fariseismul românesc e mult prea mare pentru a mai schimba ceva!

Adio, Ionut! Sper că moartea ta nu a fost în zadar!