Soacra…. eeeh. Nu mă apuc acum să nasc polemici despre cât de mult ne iubim sau ne urâm soacrele. Eu sunt un caz fericit, am o soacră absolut ok. Găteşte bine, nu mă deranjează. E marfă. Dar există o limită şi a acestei „iubiri”.
Caz concret, discuţie între prieteni:
1. El, căsătorit, posesor al unui copil.
2. Ea, o puştoaică puţin trecută de 20, single.
3. Eu, tot căsătorit, cu copil.
El: „În week-end, cred că mă duc la teatru, vine soacră-mea!”.
Eu: „Adică fugi de acasă! Aveţi şi voi un respiro!”
Ea: „Eu cred că, de fapt, îşi scoate soacra la teatru!”.
Ce credeţi că a zis el? Cum a continuat povestea?
Fie vorba între noi, eu n-aş merge cu soacra la teatru, dar ce credeţi că a zis el?
Ca pleaca din localitate 😀
:). Nici chiar asa. Se duce la teatru cu….
:))) Se duce la teatru cu soacra…ce trista… saracu de el… respect de sine pauza!
Man you have no balls!
N-ai inteles. Asta credea domnisoara nemaritata. El, barbatul insurat, cu copil acasa, era foarte bucuros pentru ca urma sa vina soacra la ei. Nu sa o duca pe ea la teatru, ci sa scape de copil cateva ore si sa-si scoata sotia la teatru.
Eu cred ca omul lucra la teatru sau ceva de genul asta si-si facea de lucru pe acolo ca sa evite sa stea prea mult cu dna soacra. Cam urit ce gindesc, dar ar fi si asta o varianta… Cuvintul „cred” din spusele lui m-a facut sa ma gindesc la asta, suna asa a plan de actiune 🙂
Este si asta un scenariu. 🙂 Situatia era, insa, mai simpla. Se bucura ca vine soacra ca sa stea cu copilul si sa poata iesi cu soata la teatru.