Ne iubim soacrele, dar până unde?

Soacra…. eeeh. Nu mă apuc acum să nasc polemici despre cât de mult ne iubim sau ne urâm soacrele. Eu sunt un caz fericit, am o soacră absolut ok. Găteşte bine, nu mă deranjează. E marfă. Dar există o limită şi a acestei “iubiri”.

Caz concret, discuţie între prieteni:

1. El, căsătorit, posesor al unui copil.

2. Ea, o puştoaică puţin trecută de 20, single.

3. Eu, tot căsătorit, cu copil.

El: “În week-end, cred că mă duc la teatru, vine soacră-mea!”.

Eu: “Adică fugi de acasă! Aveţi şi voi un respiro!”

Ea: “Eu cred că, de fapt, îşi scoate soacra la teatru!”.

Ce credeţi că a zis el? Cum a continuat povestea?

Fie vorba între noi, eu n-aş merge cu soacra la teatru, dar ce credeţi că a zis el?

6 păreri la “Ne iubim soacrele, dar până unde?

    • N-ai inteles. Asta credea domnisoara nemaritata. El, barbatul insurat, cu copil acasa, era foarte bucuros pentru ca urma sa vina soacra la ei. Nu sa o duca pe ea la teatru, ci sa scape de copil cateva ore si sa-si scoata sotia la teatru.

  1. Eu cred ca omul lucra la teatru sau ceva de genul asta si-si facea de lucru pe acolo ca sa evite sa stea prea mult cu dna soacra. Cam urit ce gindesc, dar ar fi si asta o varianta… Cuvintul “cred” din spusele lui m-a facut sa ma gindesc la asta, suna asa a plan de actiune 🙂

    • Este si asta un scenariu. 🙂 Situatia era, insa, mai simpla. Se bucura ca vine soacra ca sa stea cu copilul si sa poata iesi cu soata la teatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *