Cum poate cineva să vrea să-şi uite puiul?

Vă povesteam, zilele trecute, aici despre cât de greu ne este când nu suntem toţi trei împreună. Vă spuneam că suferim enorm când se rupe „inelul”, familia.

Astăzi, am primit un coment care m-a întristat enorm.

„….M-am intristat gandindu-ma la povestea mea. Ma gandeam, ce pot simti acei “tati” care nu si-au vazut copilul de vreo 5 ani, si care nu se intereseaza de soarta lor??? De fapt nu, alta e intrebarea, cum se simt acei copii???Iti spun eu, acei copii se simt groaznic!”

Din păcate, este o realitate teribilă care mă face să simt scârbă pentru rasa umană. Ăsta este cuvântul potrivit: scârbă.

Sunt „mame” şi „taţi” pe lumea asta care-şi abandonează copiii. Am pus ghilimelele pentru că nu pot fi catalogaţi aşa, în realitate. Pot fi numiţi bestii, pietre. Nici măcar animale, pentru că animalele nu-şi abandonează puiii.

Nu pot să-mi imaginez ce e în capul acestor bestii care-şi părăsesc copiii, care-i abandonează la naştere, prin spitale, sau care pleacă, mai târziu, uitând definitiv că sunt părinţi, că au pe cineva sânge din sângele lor, care are nevoie de ajutor.

Fiinţa aia mică, boţul acela de om, abia născut, are nevoie de tot: de toată dragostea părinţilor, de toată atenţia şi grija lor. Pentru că atunci când faci un copil, normal este să-i dai totul! Necondiţionat, nelimitat! Fără a avea pretenţia de a primi ceva în schimb, fără vreun câştig aparent! Pentru că asta înseamnă să fii părinte- să te laşi pe tine, să uiţi de tine, să te pui mereu pe locul al doilea, în urma puiului pe care l-ai făcut.

Altfel, nu-l faci! Dacă nu eşti pregătit, pleacă înainte! Dacă nu eşti pregătit, scoate-ţi ideea „apariţiei unui copil” din cap! Dacă nu eşti pregătit, foloseşte dracului o metodă de protecţie! Că e uşor să faci copii, dar important este să-i creşti şi, mai ales, cum îi creşti!