Cum poate cineva să vrea să-şi uite puiul?

Vă povesteam, zilele trecute, aici despre cât de greu ne este când nu suntem toţi trei împreună. Vă spuneam că suferim enorm când se rupe „inelul”, familia.

Astăzi, am primit un coment care m-a întristat enorm.

„….M-am intristat gandindu-ma la povestea mea. Ma gandeam, ce pot simti acei “tati” care nu si-au vazut copilul de vreo 5 ani, si care nu se intereseaza de soarta lor??? De fapt nu, alta e intrebarea, cum se simt acei copii???Iti spun eu, acei copii se simt groaznic!”

Din păcate, este o realitate teribilă care mă face să simt scârbă pentru rasa umană. Ăsta este cuvântul potrivit: scârbă.

Sunt „mame” şi „taţi” pe lumea asta care-şi abandonează copiii. Am pus ghilimelele pentru că nu pot fi catalogaţi aşa, în realitate. Pot fi numiţi bestii, pietre. Nici măcar animale, pentru că animalele nu-şi abandonează puiii.

Nu pot să-mi imaginez ce e în capul acestor bestii care-şi părăsesc copiii, care-i abandonează la naştere, prin spitale, sau care pleacă, mai târziu, uitând definitiv că sunt părinţi, că au pe cineva sânge din sângele lor, care are nevoie de ajutor.

Fiinţa aia mică, boţul acela de om, abia născut, are nevoie de tot: de toată dragostea părinţilor, de toată atenţia şi grija lor. Pentru că atunci când faci un copil, normal este să-i dai totul! Necondiţionat, nelimitat! Fără a avea pretenţia de a primi ceva în schimb, fără vreun câştig aparent! Pentru că asta înseamnă să fii părinte- să te laşi pe tine, să uiţi de tine, să te pui mereu pe locul al doilea, în urma puiului pe care l-ai făcut.

Altfel, nu-l faci! Dacă nu eşti pregătit, pleacă înainte! Dacă nu eşti pregătit, scoate-ţi ideea „apariţiei unui copil” din cap! Dacă nu eşti pregătit, foloseşte dracului o metodă de protecţie! Că e uşor să faci copii, dar important este să-i creşti şi, mai ales, cum îi creşti!

Ce mă enervează: scârbele de medici din Buzău

Angajatii unui spital din Buzau legau copiii de paturi

Cred că, deja, ştiţi cu toţii de mizeria umană a medicilor din spitalul acela din Buzău, în care copiii erau ţinuţi legaţi de pat.

M-a revoltat profund cazul. Ca tată mai ales, dar şi ca român, ca om care încă mai crede într-un sistem sanitar normal, decent, civilizat.

Copiii aceia nu puteau să dea, însă, şpagă. Nu puteau să-i pupe-n diverse părţi anatomice pe cei care ar fi trebuit să-i îngrijească. Copiii aceia nu puteau nici să dea „telefoane pe linie politică” astfel încât să fie băgaţi în seamă. Copiii aceia erau singuri şi neajutoraţi şi ar fi trebuit să-şi găsească alinarea în braţele acelor medici sau asistente.

Oameni buni! Şi mă adresez acum celor care lucrează în acel spital, de la director, la infirmiere!

Nu vă ţine nimeni legaţi de posturile alea! Nu sunteţi legaţi de glie! Ştim, salariile sunt proaste, nu există medicamente, sistemul e de rahat, totul e vraişte!

Şi, totuşi, voi nu vreţi să plecaţi! Nu aţi ales drumul Londrei, al Parisului sau al Dubaiului, locuri unde medicii români sunt mai buni ca pâinea caldă!

Voi aţi ales să rămâneţi aici, să vă înglodaţi în mocirla pe care o blamaţi tot timpul, fără a face, însă, ceva! Voi aţi ales să trăiţi din şpăgi şi să stabiliţi tarife fixe pentru fiecare intervenţie, indiferent dacă pacientul are sau nu să vă dea tainul!

Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă pe toţi aceşti pacienţi care nu-şi permit un tratament! Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă inclusiv pe aceşti bieţi copii! Şi n-aţi făcut altceva decât să vă transformaţi în nişte SCÂRBE!

 E 2013, e România, e Europa! Şi voi sunteţi nişte SCÂRBE! Nu aveţi nicio scuză! Şi, pentru gestul vostru, nici nu vreau să vă aud elucubraţiile!

Nu ştiu dacă există pe lumea asta pedeapsă suficient de mare pentru gestul vostru! Sper să fiţi daţi afară cu toţii, să nu scape nici măcar un singur vinovat! Încă mai sper în dreptate, chiar şi în acest sistem.

Ştiu medici extraordinari, care vin cu jucării şi alimente de la ei de-acasă pentru astfel de copilaşi. Acei medici merită respectul meu!

Dacă aş fi fost, însă, unul dintre jurnaliştii care au relatat cazul de la Buzău, cred că aş fi renunţat, pentru prima oară în viaţa mea, la diplomaţia şi obiectivitatea ziaristică. Cred că aş fi lăsat microfonul şi v-aş fi tratat pe fiecare în parte aşa cum meritaţi, ca nişte SCÂRBE!