Idee senzaţională aseară: îmi vine cheful să ne urcăm în maşină şi să plecăm până la Sinaia, să bem o cafea.

Prin studenţie făceam des astfel de escapade. Zic să ne aducem aminte de tinereţe!

Paradoxal, „Iubire” acceptă, cu gândul că o lăsăm pe Sophia cu bunica.

Hai să mai luăm un cuplu de prieteni vecini, tot tineri ca noi, să fie ceva mai multă distracţie pe drum. La fel de paradoxal, acceptă şi ei, tot amintindu-şi de tinereţe. Îşi iau, însă, băieţelul cu ei, neavând cu cine să-l lase. Până la urmă, nu era o problemă. Puştiul are doi ani şi te înţelegi bine cu el, la întoarcere putea dormi liniştit.

Vreo 20 de minute, ne-am echipat corespunzător de munte: cu hanorace, cu şepci, cu tenişi. Să intrăm în peisaj!

Şi uite aşa, la opt seara, ne pornim spre Sinaia.

Ei, dar cât credeaţi că ţine minunea? Trei zile! În cazul de faţă, vreo trei kilometri.

N-am apucat să intrăm pe DN că femeile au şi început: „Taca, taca, taca, taca! Că, totuşi, Sinaia e cam departe, că cine ştie cum doarme copilul, că ne întoarcem de abia pe la unu noaptea, că mâine trebuie să meargă la serviciu, că…., că…., că….”.

Noi, bărbaţii, care ne dădeam mai viteji, ne-am văzut, încă o dată, a câta oară, învinşi de soaţe.

Aşa că am sfârşit la o cafea la o crâşmă pe lacul Snagov. Măcar până acolo au acceptat să mergem. Mi-am făcut şi eu acolo o poză, cu nişte palmieri în spate, trist şi îngândurat, imaginându-mi, însă, că respir aer… de munte!

Concluzia: am nişte prieteni „boşorogi”. Mult prea devreme! 🙂