Despre prietenii ce țin o viață

MV5BMTQ2ODg2MTIyNF5BMl5BanBnXkFtZTgwMzU2NjgwMDE@__V1_SX640_SY720_

Mă gândeam câți prieteni mai am eu din copilărie, cu câți mai țin legătura, pe care îi sun de ziua lor sau pe care îi mai scot la o cafea.

Pe vremuri, aveam o gașcă mare. Mergeam peste tot, eram de nedespărțit și ne promiteam că așa va fi toată viață, că gașca noastră va ține pentru totdeauna.

Acum, când număr, mi-e teamă că nu pot să adun nici măcar doi, trei oameni. Ne-am uitat unii pe alții, ne-am îndepărtat, ne-am lăsat cuprinși de grijile cotidiene.

Ei bine, aseară am văzut un film cu această temă. Am râs pe rupte, dar m-a și pus pe gânduri. E vorba despre „Last Vegas” sau „Burlaci Întârziați”, tradus la noi.

Morgan Freeman, Robert De Niro, Michael Douglas și Kevin Klein sunt absolut geniali. Una peste alta, un film cu umor fin, cu scene comice superbe și cu actori fantastici. Chiar merită văzut.

Și odată ce îl vedeți gândiți-vă că cei patru eroi principali sunt prieteni, în film cel puțin, de 60 de ani! Cum poate fi asta? O prietenie cât o viață! Frumos, nu?

Aveți aici un trailer. Chiar vă invit să vedeți acest film!

PRIETENII MEI: NIŞTE „BOŞOROGI”!

Idee senzaţională aseară: îmi vine cheful să ne urcăm în maşină şi să plecăm până la Sinaia, să bem o cafea.

Prin studenţie făceam des astfel de escapade. Zic să ne aducem aminte de tinereţe!

Paradoxal, „Iubire” acceptă, cu gândul că o lăsăm pe Sophia cu bunica.

Hai să mai luăm un cuplu de prieteni vecini, tot tineri ca noi, să fie ceva mai multă distracţie pe drum. La fel de paradoxal, acceptă şi ei, tot amintindu-şi de tinereţe. Îşi iau, însă, băieţelul cu ei, neavând cu cine să-l lase. Până la urmă, nu era o problemă. Puştiul are doi ani şi te înţelegi bine cu el, la întoarcere putea dormi liniştit.

Vreo 20 de minute, ne-am echipat corespunzător de munte: cu hanorace, cu şepci, cu tenişi. Să intrăm în peisaj!

Şi uite aşa, la opt seara, ne pornim spre Sinaia.

Ei, dar cât credeaţi că ţine minunea? Trei zile! În cazul de faţă, vreo trei kilometri.

N-am apucat să intrăm pe DN că femeile au şi început: „Taca, taca, taca, taca! Că, totuşi, Sinaia e cam departe, că cine ştie cum doarme copilul, că ne întoarcem de abia pe la unu noaptea, că mâine trebuie să meargă la serviciu, că…., că…., că….”.

Noi, bărbaţii, care ne dădeam mai viteji, ne-am văzut, încă o dată, a câta oară, învinşi de soaţe.

Aşa că am sfârşit la o cafea la o crâşmă pe lacul Snagov. Măcar până acolo au acceptat să mergem. Mi-am făcut şi eu acolo o poză, cu nişte palmieri în spate, trist şi îngândurat, imaginându-mi, însă, că respir aer… de munte!

Concluzia: am nişte prieteni „boşorogi”. Mult prea devreme! 🙂