CONCURS: CEA MAI HAIOASĂ PĂŢANIE DIN VIAŢA TA MERITĂ UN MAGNET!

MINCIUNI PESCĂREŞTI, MĂIESTRII CU SCHIURILE ŞI… POVEŞTI DE AMOR!- GABRIELA TICU IA PRIMUL MAGNET

IATĂ PĂŢANIILE EI HAIOASE, TEXTUL ÎI APARŢINE INTEGRAL.

„Cea mai haioasa intamplare?  Mie mi-au venit mai multe prin cap… asa  ca o sa-ti  trimit mai multe intamplari 🙂

Va place sa pescuiti? Mie da, dar numai daca prind si peste. Vacantele de
vara mi le petreceam la tara la bunici, unde am facut multe nazbatii
impreuna cu Adrian. Casa bunicii era aproape de raul Ramnicu Sarat, chiar
unde se forma si o cascada, iar in zilele foarte calduroase pestele la
cascada sarea in aer. Mi-am luat cu Adrian sacul (sacul fiind un bat lung de
vreo 2 m, care in capat avea o plasa rotunda) si am plecat la prins peste. A
fost cea mai norocoasa zi a noastra, am prins o galeata de 10 kg de peste (clean, mrene), dar noi nu stiu daca am mancat un peste ca l-am impartit pe
tot. Acum eu stiu ca este greu de crezut ca doi copii au prins o galeata de
peste cu sacul, dar asa este, de prietenii care stiu povestea am fost
sfatuita sa nu mai zic asta… dar eu o spun si Adrian poate confirma.
Alta amintire de la pescuit o am din Delta. Acum 5 ani de zile, prima oara
in Delta.Toata lumea era la pescuit, numai eu mai smechera am vrut sa arunc cu undita de pe ponton. Am aruncat undita, aveam un fel de bat pe care am sprijinit-o,eu m-am asezat pe scaun si am inceput sa vorbesc la telefon, nu am mai auzit zgomotul clopotelului ca a tras pestele, conversatia mea era mai captivanta. Imi amintesc ca am vazut cum undita a cazut pe ponton, de acolo in Dunare si eu ma uitam cum undita mea se ducea pe apa. Nestiind sa inot nu am sarit dupa ea, doar am strigat dupa ajutor, iar un domn care avea grija de barci a sarit in apa dupa undita mea. Dupa cateva minute a revenit cu un pui de somon in jur de 700 g. Normal ca toata lumea a ras de mine…cate persoane mai stiti sa le fuga pestele cu undita ?

Alta intamplare este de acum  2 ani la  ski  🙂
Era intr-o zi de  duminica acum  vreo 2 ani de zile, afara era un pic de
zapada, am vazut la stiri ca in Predeal se schiaza m-am hotarat sa merg la
ski. Am fost curajoasa ca in iarna respectiva nu  mai schiasem, doar cu un
an inainte am fost si am luat cateva ore cu un monitor si eu am tinut minte ca stiu sa schiez… M-am echipat si m-am oprit la Predeal, lume multa,
muzica , zapada… o atmosfera vesela, placuta. M-am dus la centru de
inchiriat schiuri (mi-au dat iar baietii o pereche de schiuri foarte alunecoase :P) si de acolo directia teleski. Am stat cuminte la rand, m-am
prins de teleski si am aterizat in varful partiei Clabucet….de aici incepe distractia. Am o intrebare pentru voi… Schiatul nu este ca mersul pe
bicicleta? Eu cred ca nuuuuuu 🙂 Cand am ajuns sus pe partie, am  vrut sa
dau drumul la teleski, normal ca am cazut (inca nu reusesc sa ma dau de pe
teleski fara sa cad), ca sa ma ridic a trebuit sa imi dau schiurile jos si de aici incepe munca mea. Am privit partia, oamenii skiau si abia asteptam sa pornesc si eu ca ei. Am vrut sa imi pun schiurile, mi-am bagat piciorul in primul schi (la propriu….mai tarziu si la figurat :P), totul ok , dar cand sa il bag si pe al doilea nu am putut, aluneca piciorul cu schiul in picior si uite asa m-am chinuit aproximativ 20 de min, cand cu un picior cand cu altul. Intr-un final glorios reusesc sa fiu cu schiurile in picioare si pornesc pe partie in jos. Aici surpriza….nu mai stiam sa schiez …si am venit mai mult rostogolindu-ma. Iar povestea dat schiuri jos, ridicat, chinuit sa le iau in picioare, iar de-a dura. Stau si ma gandesc ca poate e prea abrupta partia pentru mine, ma trantesc cu fundul in zapada si analizam ce este de facut. Ma uit de un instructor de ski, dar in varful partiei nici unul liber, atunci ajung la concluzia decat de-a rostogolul mai bine cobor fara schiuri in picioare. Eram singura persoana care cobora pe partie cu schiurile pe umar, nu va mai spun ca toata lumea se uita la mine. Dupa o ora si ceva a reusit si eu sa ajung la baza partiei foarte dezamagita ca nu mai stiu sa schiez, dar fericita ca s-a terminat aventura mea din ziua respectiva.

Alta intamplare mai amuzanta este de acum vreo 12 ani de zile… cu primul
meu sarut 🙂
Daca tot este inceputul m-am gandit sa va povestesc despre primul sarut. Probabil ca o sa spuneti ca sunt ciudata, poate ca sunt sau mai bine spus am fost o ciudata la momentul respectiv. Eram in clasa a XII-a in vacanta de Paste, la tara impreuna cu tatal meu. Bunicii mei fiind din acelasi sat la o distanta de 2km intre ei stateam cand la bunicii din partea mamei, cand la cei din partea tatalui. In vacanta respectiva am ales sa stau la cei din partea tatalui, era acolo si un verisor de aceeasi varsta cu mine, el avea prieteni care il vizitau si implicit ne intalneam, jucam carti, table, mergeam la pescuit impreuna cu ei. Fiind vacanta erau multi tineri in vizita la bunicii lor, iar seara ne adunam si stateam la povesti. Intr-o seara am stat la povesti cu niste tinere domnisoare sa le spunem asa, care erau in scoala generala si imi povesteau de prietenii lor de la scoala, de intalnirile lor, care baiat saruta mai bine, si m-au intrebat si pe mine despre prietenul meu. Eu fiind in clasa XII-a mi-a fost jena sa recunosc ca sunt o salbatica, ca nu am nici un prieten si ca nu m-am sarutat niciodata am inventat o minciuna pe moment ca sa nu ma fac de ras, dar in acel moment m-am hotarat ca trebuie cat mai urgent sa ma sarut si eu, ca sa intru in rand cu lumea. Am ales un prieten de al varului meu, era frumusel, de aceeasi varsta cu mine, parea persoana perfecta, dar in mintea mea erau tot felul de conversatii, daca are dantura urata, daca ii miroase gura, daca mi se face rau …si multi de alti de daca. Eram intr-o zi cu verisorul meu si cu baiatul ales pentru sarut, am jucat carti, am povestit, nu mai stiu cum am adus conversatia la subiectul dantura, si stiu ca m-am trezit ca ma uit in gura lui daca are carii… va jur ca am facut acest lucru. Cred ca am fost multumita de ce am vazut, ca sambata seara la discoteca (care era in curtea bunicii) am stat impreuna cu baiatul, l-am invitat EU la o plimbare, ne-am uitat la stele (imi amintesc ca a cazut o
stea, iar eu mi-am pus dorinta sa ma sarute) si ne-am sarutat :)). Nu am
pastrat legatura cu el, m-am intors acasa la Brasov foarte vesela ca m-am
sarutat…cred ca eu, Alina si Mirela eram singurele fete din clasa care nu
ne sarutasem niciodata… probabil ca eram in stare sa dau si un anunt, stiu doar ca am fost foarte mandra.”

Gabriela a câştigat un magnet de frigider „cu mândrie românească”. Dacă vrei şi tu unul, îmi trimiţi o întâmplare haioasă din viaţa ta pe mailul de blog sau la http://dancruceru.ro/concurs-cea-mai-haioasa-patanie-din-viata-ta-merita-un-magnet/. Scrie frumos, corect gramatical şi eu îţi public articolul în calitate de „Invitat special” pe blogul meu.

Baftă!

CONCURS: CEA MAI HAIOASĂ PĂŢANIE DIN VIAŢA TA MERITĂ UN MAGNET!

Aveţi aici 10 magneţi de frigider pe care vi-i ofer din toată inima. Sunt de la marea noastră, nişte bărcuţe, ca să încercăm să ne aducem şi noi aminte că suntem… români.

Tot ce trebuie să faceţi este să-mi scrieţi, în detaliu, cea mai haioasă întâmplare din viaţa voastră. Vreau să râdem copios împreună!

Îmi scrieţi istorioarele şi eu vi le public şi vă numesc „INVITAT SPECIAL”. Adică vă dau şansa să aveţi şi voi un mini-blog, aici la mine.

Ce ziceţi, vă băgaţi? Cred că merită să-i faceţi şi pe alţii să râdă de păţaniile voastre amuzante!

CÂŞTIGĂTORII CONCURSULUI „MAGNEŢI PENTRU IUBĂREŢI”

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am lansat un concurs pentru cei care au poveşti cu „sangre caliente”.

Azi, m-am hotărât să desemnez câştigătorii. Patru persoane vor primi de la mine câte un magnet sau un breloc „de la mama lor”. Pe câştigători îi rog să-mi dea un mail pe contact@dancruceru.ro, cu datele lor de contact, mai ales adresa, astfel încât să le trimit micile premii prin poştă. În plus, dacă sunt din Bucureşti, le pot înmâna personal şi facem şi o poză.

Iată câştigătorii:

1. Claudia ok…atunci hai sa ma “laud” si eu cu povestea noastra de dragoste:)…….totul a inceput acum 4 ani ,cand pierdeam timpul pe net, pe diferite site-uri, asa, din plictiseala…..cand mi-a atras atentia un comentariu, facut de un baiat la o poza de-a mea…i-am multumit, si de aici incolo..a inceput totul sa zic asa…..da, ne-am cunoscut pe net…..vreo 2 saptamani, am vb pe net…..m-a batut la cap intr-una sa-i dau nr meu de telefon, iar cand m-am “hotarat” intr-un final, sigura fiind ca oricum nu ma va suna, i l-am dat…….surpriza!!! nu m-a sunat:))) dupa 2 zile, m-am ofticat…si l-am sunat eu,hotarata sa-l fac cu ou si cu otet:)) ei da, cearta daca ai pe cine,ca nu mi-a raspuns…..mamaaa, a crescut tensiunea in mine…..intr-un final m-a sunat, si-a cerut scuze , bla bla bla ,ca nu a raspuns…..si au urmat discutii dinalea interminabile,ca stateam langa priza,cu telefonul la incarcat:))…au trecut 2 luni(rapizi,nu?:)),ne-am vazut face-to-face…(stateam in orase diferite, vreo 160 km distanta),ne-am placut si mai tare :) ….si in 6 luni, eram deja mutata la el….urmatorul an am avut nunta si acum ne bucuram de minunea noastra de baietel de 1 an si 5 luni……..sfarsit:))))……………scuze pt povestirea lunga;)”

2. Laura: „Sa incep cu inceputul….ne-am cunoscut la gradinita, eram amandoi in aceeasi grupa si il iubeam tare mult…da il iubeam ,bineinteles cu inocenta varstei de 4- 5 anisori pe care ii aveam amandoi, insa imi sunt si acum vii in minte clipele acelea cand tovarasa educatoare ne punea la usa clasei sa facem de serciviu, adica in momentul sosirii unui parinte noi il chemam pe respectivul coleg sa vina si sa plece acasa…..Imi aduc aminte ca stateam pe niste scaunele din acelea micute si il priveam luuung….el nu prea se uita la mine si sufeream….. Anii au trecut si viata ne-a facut o mare surpriza….Intr-o zi mi s-a stricat masina si cum aveam unele treburi urgente in oras a trebuit sa iau tramvaiul. Zis si facut ,o iau pe mama cu mine, ne suim in tramvai si pornim spre centru.In tramvai cum ma tineam eu de bara, si mi se parea f ciudat ptr ca nu mai circulasem cu tramvaiul de f mult timp,vad un tip care ma fixa fff insistent, chiar enervant de insistent. Eu ma uitam in alta parte insa privirea imi era atrasa de el..in gand chiar imi spuneam ca seamana cu el….SEBASTIAN colegul meu de la gradinita!
Coboram si ii spun si mamei ca cel din tramvai semana cu Sebi de la gradi. Mama imi spune ca n-am minte cum sa il mai tin eu minte pe Sebi de-acum 20 de ani de la gradinita,eu insa raman convinsa ca el era….In sfarsit trece ziua,rezolv toate treburile ,iar la intoarcere un vecin ma invita la deschiderea unei discoteci si imi spune ca va veni si prietena lui impreuna cu fratele acesteia si sa vin si eu neaparat ca va fi super distractie… Imi dau aprobarea, ma gatesc corespunzator ocaziei si plecam. Ajungem in discoteca si ce crezi , surpriza la masa vecinului meu cine statea? EL…CHIAR EL , baiatul din tramvai….facem cunostinta si ce sa vezi, il cheama SEBASTIAN!!!! Nu m-am putut abtine si l-am intrebat unde a facut gradinita si cu cine…si m-am convins el era, iubirea mea de la gradinita! Am inceput sa ne depanam amintiri demult uitate , sa radem si sa facem glume, sa dansam si sa ne simtim f bine impreuna. Si asa am ramas timp de 6 ani….impreuna la bine si la greu, insa viata nu a vrut sa ramanem ptr totodeauna asa si acum 3 ani am divortat,insa mi-au ramas niste amintiri f frumoase si niste emotii cum nu am mai trait pana acum….
Aceasta a fost povestea mea de dragoste….cu amintiri de la gradinita!”

3. Doina: „Povestea noastra de iubire a inceput acum aproape trei ani la Moulin Rouge Paris. Eu eram aici cu un proiect cu universitatea, el lucra aici deja de citiva ani!Si da, pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere!Si da, am stiut din prima seara ca el e barbatul linga care imi doresc sa stau toata viata!Dupa o luna de iubire am inteles ca sintem sortiti unul altuia. Si, drept dovada, am avut parte de cea mai frumoasa cerere in casatorie la Versailles. Mi-a zis ca mergem simbata seara la Versailles cu niste prieteni sa vedem fintinile cintatoare!La un moment dat, m-a luat de mina si mi-a zis “hai sa mergem un pic mai incolo, vreau sa iti zic ceva”. Am ajuns in fata fintinii centrale, a ingenuncheat si mi-a zis “Vrei sa fii sotia mea si mama copiilor mei?”Si in acel moment am auzit chiote, explozii de sampanie, si multe cuvinte de felicitare de la prietenii care ne insoteau!Cu raspunsul pozitiv de rigoare, a fost o seara de vis!Si cel mai important e ca seara aia o traim in fiecare zi de trei ani incoace-aceeasi dragoste, acelasi respect, aceeasi pasiune!Si ar mai fi ceva de adaugat-un bebe mic care face in curind un an si care reprezinta cel mai minunat rod al iubirii noastre!”

4. Ancutza-felicia: „Eram in clasa a 12-a si ma pregateam intens pentru bac dar si pentru examenul de admitere la Academia de Politie din Bucuresti.Era un vis pe care voiam sa-l realizez cu orice pret, mereu mi-a placut disciplina, seriozitatea si acea uniforma care iti conferea o oarecare siguranta.Ma pregateam din clasa a 9-a pentru acest pas iar toata familia mea era mobilizata pt asta.In acea perioada ieseam cu un baiat care avea aceeasi varsta ca si mine, dar nu era nimik serios, la 19 ani si cu toate planurile de viitor pe care le aveam, nu ma gandeam la o relatie serioasa.
Mama prietenei mele are o pensiune,iar la ea vin deseori turisti cam de peste tot, prin luna ianuarie, s-a cazat la ea un cuplu de turisti italieni veniti de la Roma. Mergand in vizita la prietena mea, m-am intalnit cu acestia. La noi in oras nu exista ghizi turistici, deci iti poti da seama ca este cam greu pt o persoana dintr-un alt oras sau tara sa viziteze locurile.M-am oferit sa ii ajut in acel weekend , asa ca am petrecut putin timp cu ei.La plecare ne-am promis ca vom tzine legatura si asa a fost.Vorbeam destul de des cu ei, iar dupa un timp ei au insistat sa mi-l prezinte(prezentarea virtuala) pe fratele mai mic al Francescăi(asa se numeste turista mea preferata ;) ).Eu sunt o persoana foarte sociabila si am o multime de prieteni cam peste tot, deci nu mi se parea nimic neobisnuit in a cunoaste pe altcineva nou. Prima data am vorbit prin intermediul retelelor de socializare, mi se parea o persoana minunata, dar dupa cum stii…in spatiul virtual totul este perfect, iar eu cum nu sunt deloc naiva nu ma grabeam sa trag concluzi sau sa iau decizii pripite pentru o persoana pe care nu am vazut-o niciodata in viata reala.Prin luna mai acesta s-a decis sa vina in vizita, sa ne cunoastem.Am fost foarte incantata deoarece incepea sa imi placa.Ne-am vazut pt prima oara la Cluj, dupa care ne-am intors in orasul meu, timp de o saptamana ne vedeam in fiecare zi, dupa ce eu ieseam de la scoala.Planurile mele pentru Academie le cam lasasem deoparte, iar parintii mei erau putin suparati pe mine.Dar eu eram fericita, intalnisem un baiat minunat si nu imi pasa de nimik altceva.Bacul l-am luat cu bine dar admiterea la Academie se apropia cu pasi repezi. Lucrurile au inceput sa se schimbe intre timp, nu mai doream atata de mult sa intru la Academie deoarece stiam ca daca fac asta, relatia mea cu prietenul meu avea sa se termine, este imposibil ca o relatie la distanta sa dureze.El venea destul de des in Romania iar eu eram foarte indragostita de el.Dupa o discutie pe care am avut-o cu parintii mei si cu el, am decis sa abandonez planurile mele legate de Academie, parintii mei erau foarte suparati pe mine,nu mi-au vorbit timp de cateva saptamani, dar eu eram hotarata.Am luat aceea decizie stiind care pot fii consecintele.M-am inscris la o alta facultatea, pe care vara asta o s-o termin, iar eu cu prietenul meu ne-am mutat impreuna.Locuiesc la Roma de 2 ani, relatia noastra merge mai bine ca niciodata iar in viitorul apropiat vrem sa ne casatorim.Nu regret nicio secunda faptul ca nu am intrat la Academia de Politie sau ca sunt departe de Romania, desi mi-e dor de familia mea si de tara mea, fericirea mea cea mai mare se afla aici, la Roma, si as face orice pentru asta. Chiar daca ar trebui sa renunt la tot, nu as vrea sa ma despart niciodata de el. Cred ca viata profesionala se poate reface in orice moment dar cand intalnesti persoana potrivita nu trebuie sa stai pe ganduri.Nu sunt genul de persoana care ar renunta la famile pentru un job de succes, si desi stiu ca uneori sunt criticata pt faptul ca mi-am parasit tara si ca am aruncat la gunoi 4 ani de pregatiri pentru ceea ce voiam sa fac…nu regret nimic.”

CUM ŞTIU UNII SĂ FACĂ BANI DIN ORICE! :(

Acestea sunt doar câteva dintre suvenirurile pe care le-am întâlnit la tot pasul în Sevilla. Pur şi simplu, pe fiecare străduţă, era măcar un magazinaş cu suveniruri. Găseai orice în el, de la clasicii magneţi, la desfăcătoare de bere, la evantaie, la tricouri, la suporturi de pahare, la statuete, la brelocuri şi câte şi mai câte.

Mamă, şi se cumpărau în draci! Pur şi simplu, aceste magazinaşe erau luate cu asalt de turişti. Pentru că toată lumea care vine în Sevilla vrea să aibă o amintire de acolo, atunci când ajunge acasă. Asta pentru că spaniolii au reuşit să intre în creierul turiştilor şi să-i convingă că trebuie să-şi cumpere suveniruri. Chiar şi noi am cheltuit vreo câteva zeci de euro pe astfel de nimicuri. Atât pentru noi, cât şi pentru prietenii din ţară. Un cuplu care ne-a însoţit a depăşit, însă, orice aşteptări. Au lăsat într-un astfel de magazin peste 200 de euro. Ce să-i faci, prieteni mulţi şi obligaţii la fel de multe!

Făcând un calcul scurt, dacă fiecare turist lasă într-un astfel de magazin măcar 10 euro, iar, într-un an, Sevilla primeşte măcar 1 milion de turişti, păi spaniolii câştigă vreo 10 milioane de euro fără să facă nimic. Doar din suveniruri mărunte. Şi, credeţi-mă, în realitate, sunt mult mai multe zeci de milioane de euro.

Iar la noi…. La noi, turismul…. continuaţi voi, că eu aş scrie sute de pagini de nemulţumiri.