Lungul drum spre casă…

De sărbători, m-am întors acasă. Sunt din Focșani și m-am întors acolo unde am crescut, căci casa îmi este în București de mai bine de 15 ani.

Chiar și așa, când mă gândesc la copilăria mea, tot „acasă” îmi vine să-i spun și micului apartament în care am crescut. „Acasă” n-am mai fost de vreo trei ani de zile și atunci pe fugă. Mama s-a mutat cu noi în București, iar în Focșani n-a mai rămas nimeni.

„Acasă” este, de fapt, un apartament micuț, de până în 50 mp, în care parcă timpul a rămas în loc. Aici am regăsit piese de muzeu, lucruri pe care tehnologia și vremurile le-au aruncat la coșul de gunoi al uitării.

Mama a păstrat toate aceste lucruri, însă. Le-a păstrat pentru că le prețuiește prea mult și acum. Sunt agoniseala ei de-o viață, sunt dovada faptului că a muncit din greu să le cumpere, sunt dovada că a lăsat urme pe acestă lume. Și nu se îndură să le arunce. „Lasă-le acolo! Te deranjează cu ceva? Le-om arunca noi cândva!”

IMG_2490

Astfel am redescoperit video-ul Orion. Îl mai țineți minte? În anii ’90, era chiar tare. Părinții mei își chemau prietenii la ei și week-end-uri întregi se uitau la casete video. Când reușeau să facă rost și de un film de desene animate, eram de-a dreptul fericit. Acum nu mai există nici măcar casete. Timpul le-a făcut uitate. Acum, Sophia mea, la doi ani și jumătate, își găsește toate desenele animate pe care le vrea pe youtube. Ușor, repede! Dar oare le mai prețuiește cum le prețuiam noi?

IMG_2491

Am găsit și combina muzicală cu casete! Doamne, ce petreceri am mai dat cu combina asta! Tot fiță era! De abia așteptam să plece părinții pe la țară ca să-mi pot chema gașca! E încă funcțională! Acum avem cluburi și tot felul de gadgeturi!

IMG_2493

Bibelourile! Of, Doamne! Pe astea nu cred că mama le va arunca vreodată! La fiecare aniversare, onomastică sau vizită, mama primea câteo asftfel de figurină. A fost pescarul, a fost porumbelul, a fost o colecție întreagă de prințese. Acum nu cred că mai există nici măcar producătorul acestor bibelouri. Mama le păstrează, însă. Sunt dovada fiecarui an, a fiecărei aniversări petrecute pe acest pământ.

IMG_2495

Dar și mai de preț sunt goblenurile ei! Are vreo 20 prin toată casa și a muncit la ele sute de ore. A acoperit fiecare pătrățel, a trecut fiecare fir prin fiecare gaură. Ore și ore. A fost unul dintre hobby-urile ei. Deși, pe atunci, cred că se numeau „pasiuni”. Astea cred că mai valorează ceva și acum, dar mama nici măcar nu e interesată să ceară un preț. Sunt ale ei! Punct!

IMG_2498

Din păcate, și fațada blocului în care am crescut a rămas aceeași ca în copilăria mea. Au mai apărut câteva termopane, un aparat, două de aer condiționat, dar… cam atât.

Și, dacă obiectele din casă sunt amintiri, sunt lucruri dragi, povestea cu fațada neschimbată de mai bine de 20 de ani e o tragedie! O tragedie pe care o întânim, însă, în prea multe orașe de provincie! Acolo, sărăcia a făcut timpul să înghețe. Nu dorința oamenilor pentru a păstra autenticul, nu nesimțirea sau nepăsarea lor. Doar sărăcia. O sărăcie în care acești oameni se scaldă de 20 de ani! O sărăcie care nu le permite să „arunce” din agoniseala lor pentru fațada blocului.

În astfel de orașe de provincie, vezi de fapt care este România reală! Și mă doare și-mi vine să urlu și mă apucă scârba! Nu de oamenii care locuiesc în acele blocuri, ci de liderii lor! De cei care, mai bine de 20 de ani, n-au făcut nimic!

Cum e „acasă” la tine? Acolo unde ai crescut?

9 păreri la “Lungul drum spre casă…

  1. La mine , „acasa” de acum e foarte aproape de blocul in care am copilarit si in care traiesc parintii mei si acum . Asa ca nu e drumul lung spre casa…. Unele lucruri s-au schimbat ,altele nu. Interesant e sa vad cum s-au schimbat unii oameni de-a lungul timpului, fosti colegi de joaca sunt acum oameni in toata firea, acum la rindul lor cu copiii de mina. Iar unii din vecini, cind ma vad cu fetita de mina, simt ca se da timpul inapoi si spun
    „ne stim de cind erai la fel de mica precum fetita ta, ce-au trecut anii”.
    PS: fatada blocului din copilarie nu e aceeasi, noroc cu reablitarea termica
    🙂 :-)………

    • Probabil locuiesti in Bucuresti. Aici sunt cazuri mai fericite. In restul tarii, e jale. Oricum e frumos ce povestesti tu. Din pacate, la mine, nu a fost la fel de frumos.

  2. La mine „acasa”!!!!..ce frumos suna ,dar din pacate merg forte rar 🙁 …si eu sunt tot vranceanca din com. Naruja ,dar viata m-a dus in Braila de 30 de ani …la mine acasa nu mai e nimic din ce a fost candva ..e un sat sarac cu oameni batrani, care li se citesc pe chipurile lor suferinta bolilor ,teama zilei de maine si cei mai trist, dorul de copii lor plecati pe tot globul pamantesc.Cu toate astea,e frumos la mine acasa ..pentru ca e la mine acasa!!! ….e multa verdeata ,aer curat,dealuri ,paduri ,unde mergeam sa culegem alune ,mergeam la adunat de fan, ce frumos mai era (chiar daca atunci ne plangeam de munca ) iar oamenii ,chiar daca sunt saraci, sunt veseli si optimisti .Acasa , o am pe mama si amintirile frumoase ale copilariei mele .

  3. Mult adevar si simtzire , totushi ramane orashul de suflet Focsaniul , oriunde ne-am duce pe planeta asta . E ACASA, .. PENTRU TOTDEAUNA ! Am ajuns in NOUA ZEELANDA in AUSTRALIA , dar ma ardea sufletul sa ma intorc , aici ma simt cel mai bine .

  4. Amintirile raman amintiri…
    Salutare Dane’ si la multi ani pe 2014
    Fatada blocului in care am copilarit din zona Pietei Moldovei a fost reabilitata pe banii proprietarilor…
    Pentru piesele astea de muzeu parintii nostri au muncit foarte mult, se aduceau de obicei din Turcia / Polonia
    Apropo de anii ‘ 90 : Hai sa-l mai inchidem odata pe Bacla’ in demisol…:) si sa-l batem cu paleta de tantari…

  5. Locul natal, va fi ACASA intotdeauna. E locul in care am crescut, invatat si format si ceea ce ducem cu noi oriunde mai departe.
    De ACASA te leaga permanent, vreau sa cred, frumusetea celor de mai sus, amintirile formarii tale ca individ, ca om si ceea ce transmiti in lumea in care ajungi.
    Cred in umilinta si modestia omului care, indiferent unde se muta, pastreaza amintirea lucrurilor marunte sau nu pe care le-a avut candva.
    Peste tot in tara exista saracie, nu cred in notiunea de provincie sau capitala, cred mai degraba in viziunea care din nefericire se schimba prin ceea ce traiesti si vezi.
    Admir oamenii care reusesc sa se ridice in viata, pentru puterea si capacitatea de a o face. Dar ma intristeaza ca nu-si mai amintesc cum a fost candva si nu realizeaza ca dependent sau independent de ei, nu toti usesc sa razbata la fel de bine in final.
    Gospodaria, ca de ea vorbim, este a fiecarui individ in parte, dependent sau nu, iarasi, de el.
    Cred ca fiecare reusita vine de la individ in sus pe scara puterii. Succesul lumii vine de la fiecare individ in parte. Si fiecare, putem fi un exemplu pentru cei de langa noi prin ceea ce facem efectiv.
    Sa schimbam noi o fatada de bloc sa vada si vecinul ce frumos si curat arata. Sa dam exemplu de obtinere a agoniselilor si de cumpatare in administrarea lor, sa dam exemplu de cum se face.
    Alesul nu poate veni sa faca fatada, ok, dar vine si face o sosea, un trotuar, planteaza un copac, gandeste strategii mai mult sau mai putin marete pentru noi(in functie de lucruri care merg mult dezbatute)..asta ca sa nu vorbim in general de autostrazi la care le stim istoria, cladiri istorice, de oameni cu case daramate…si asta nu doar in orasul natal, in micul oras de provincie, in toate orasele tarii.

    Cat de larga poate fi interpretarea, si cate am putea face noi, fiecare din noi pentru a schimba lucrurile in locul in care traim, in tara in care traim. Si asta pornind de la nivel de alesi, cei mici si cei mari, de ceea ce alegem sa preferam in viata si ce alegem pentru asta si cat gresim in alegerile nostre, noua, semenilor nostri si urmasilor nostri.

    Nu facem, alegem inconstient de realitate, nu privim in ansamblu dar vorbim frumos sau urat despre ce fac altii. Nu cred ca aceasta este calea spre schimbare.

    Copiii nostri pretuiesc ceea ce li se arata, ceea ce li prezinta si ceea ce aud si e foarte grav ca poate le va lipsi viziunea globala asupra lucrurilor si realitatea natiei.

    As alege sa ma gandesc ce am facut in viata, ce am ales, ce pot arata altora, oricat de neinsemnat ar parea, dar sa nu uit vreodata sa iau in considerare realitatea generala, sa privesc in jur, sa judec, sa fac. Si daca voi putea sa arat si altuia si poate sa inleaga cu mine, sa intelegem impreuna si sa facem impreuna.

    Mi-e drag oraselul meu de provincie si nu fatada il face sa fie asa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *