Lungul drum spre casă…

De sărbători, m-am întors acasă. Sunt din Focșani și m-am întors acolo unde am crescut, căci casa îmi este în București de mai bine de 15 ani.

Chiar și așa, când mă gândesc la copilăria mea, tot „acasă” îmi vine să-i spun și micului apartament în care am crescut. „Acasă” n-am mai fost de vreo trei ani de zile și atunci pe fugă. Mama s-a mutat cu noi în București, iar în Focșani n-a mai rămas nimeni.

„Acasă” este, de fapt, un apartament micuț, de până în 50 mp, în care parcă timpul a rămas în loc. Aici am regăsit piese de muzeu, lucruri pe care tehnologia și vremurile le-au aruncat la coșul de gunoi al uitării.

Mama a păstrat toate aceste lucruri, însă. Le-a păstrat pentru că le prețuiește prea mult și acum. Sunt agoniseala ei de-o viață, sunt dovada faptului că a muncit din greu să le cumpere, sunt dovada că a lăsat urme pe acestă lume. Și nu se îndură să le arunce. „Lasă-le acolo! Te deranjează cu ceva? Le-om arunca noi cândva!”

IMG_2490

Astfel am redescoperit video-ul Orion. Îl mai țineți minte? În anii ’90, era chiar tare. Părinții mei își chemau prietenii la ei și week-end-uri întregi se uitau la casete video. Când reușeau să facă rost și de un film de desene animate, eram de-a dreptul fericit. Acum nu mai există nici măcar casete. Timpul le-a făcut uitate. Acum, Sophia mea, la doi ani și jumătate, își găsește toate desenele animate pe care le vrea pe youtube. Ușor, repede! Dar oare le mai prețuiește cum le prețuiam noi?

IMG_2491

Am găsit și combina muzicală cu casete! Doamne, ce petreceri am mai dat cu combina asta! Tot fiță era! De abia așteptam să plece părinții pe la țară ca să-mi pot chema gașca! E încă funcțională! Acum avem cluburi și tot felul de gadgeturi!

IMG_2493

Bibelourile! Of, Doamne! Pe astea nu cred că mama le va arunca vreodată! La fiecare aniversare, onomastică sau vizită, mama primea câteo asftfel de figurină. A fost pescarul, a fost porumbelul, a fost o colecție întreagă de prințese. Acum nu cred că mai există nici măcar producătorul acestor bibelouri. Mama le păstrează, însă. Sunt dovada fiecarui an, a fiecărei aniversări petrecute pe acest pământ.

IMG_2495

Dar și mai de preț sunt goblenurile ei! Are vreo 20 prin toată casa și a muncit la ele sute de ore. A acoperit fiecare pătrățel, a trecut fiecare fir prin fiecare gaură. Ore și ore. A fost unul dintre hobby-urile ei. Deși, pe atunci, cred că se numeau „pasiuni”. Astea cred că mai valorează ceva și acum, dar mama nici măcar nu e interesată să ceară un preț. Sunt ale ei! Punct!

IMG_2498

Din păcate, și fațada blocului în care am crescut a rămas aceeași ca în copilăria mea. Au mai apărut câteva termopane, un aparat, două de aer condiționat, dar… cam atât.

Și, dacă obiectele din casă sunt amintiri, sunt lucruri dragi, povestea cu fațada neschimbată de mai bine de 20 de ani e o tragedie! O tragedie pe care o întânim, însă, în prea multe orașe de provincie! Acolo, sărăcia a făcut timpul să înghețe. Nu dorința oamenilor pentru a păstra autenticul, nu nesimțirea sau nepăsarea lor. Doar sărăcia. O sărăcie în care acești oameni se scaldă de 20 de ani! O sărăcie care nu le permite să „arunce” din agoniseala lor pentru fațada blocului.

În astfel de orașe de provincie, vezi de fapt care este România reală! Și mă doare și-mi vine să urlu și mă apucă scârba! Nu de oamenii care locuiesc în acele blocuri, ci de liderii lor! De cei care, mai bine de 20 de ani, n-au făcut nimic!

Cum e „acasă” la tine? Acolo unde ai crescut?

Aş face orice pentru zâmbetul fetiţei mele

piscina-18

Cam ăsta a fost şi sloganul poveştii de aseară.

Să vă explic: pentru că Sophia este prea mică, nu putem să o ducem la piscine amenajate. Nivelul de clor e prea ridicat pentru pielea ei sensibilă. În plus, la mare, nu ajungi în fiecare zi.

Aşa că, i-am cumpărat o piscină pentru acasă, în curte. După cum vedeţi e o fiţă, deşi preţul chiar a fost modic. Are tobogan, palmier, e faină.

Bun. Aseară, când am ajuns acasă, toată familia mă aştepta nerăbdătoare să umflu piscina. M-am chinuit cu aerul din plămâni vreo 10 minute şi am realizat că nu am nicio şansă.

Aşa că am purces spre vulcanizarea din colţ. Mi-am luat companion pe bunul prieten Ticu, vinovatul pentru pozele ulterioare. La dus, a fost uşor, evident. La întoarcere, am fost de râsul tuturor că am mers vreo 500 de metri cu piscina în cap.

În fine, zic să vedem ce reacţie stârneşte. O aşezăm la Ticu în curte, tot el e vinovat şi de lipsa gazonului. 🙁 Fără apă, doar să se joace Sophia şi Vlad, băieţelul lui Ticu, puţin.

Ei, dar în cartierul nostru sunt vreo 50 de copii, apropiaţi de vârstă. Ghici ce? În 10 minute, aveam vreo 20 dintre ei în curte, călare în, pe şi pe lângă piscină. Un haos total!

Dar, cât de frumos a putut fi! S-au jucat vreo jumătate de oră încontinuu, s-au bucurat, au fost fericiţi. Pozele sunt grăitoare.

Iar, pentru mine, a fost o bucurie la fel de mare. Am fost fericit că i-am văzut zâmbind pe toţi, că am văzut-o pe Sophia în mijlocul unei găşti frumoase de prichindei, aşa cum ne jucam noi, pe vremuri. 

Din păcate, din motive de igienă şi siguranţă în privinţa sănătăţii copiilor, voi muta piscina, odată umplută cu apă, într-un colţ mai ferit.

Mă gândesc serios să cumpăr, însă, un mare tobogan gonflabil pentru toţi copiii din cartier. Voi ce ziceţi?

DE CE AŞ REGRETA TRECUTUL?

Am primit un mesaj de la o cititoare a blogului, în care îmi spunea că ar da orice să mai trăiască măcar o zi din perioada copilăriei, de pe la 9- 10 ani. Îmi spunea că n-a fost niciodată mai fericită ca în acea perioadă.

Sunt de acord cu ea că, atunci când eşti mic, eşti foarte fericit. Este şi normal mai ales că nu ai griji. Te joci, te distrezi, mai şi înveţi puţin şi cam atât. De restul au grijă părinţii, evident.

Şi, totuşi, eu nu aş da timpul înapoi. Toate momentele frumoase, dar şi toate cele triste m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Şi, chiar dacă, uneori, mi se pare că nu am timp, că sunt copleşit de treburi, astăzi, mi se pare că sunt cel mai fericit. Astăzi, am o familie frumoasă, un copil superb, sunt sănătos şi am o carieră. Astăzi, îmi este cele mai bine.

Aşa că de ce aş vrea să dau timpul înapoi? Nu am regrete. Niciodată nu am avut, chiar dacă nu am fost aşa de fericit ca azi. Asta pentru că întotdeauna am preferat să fac lucruri, acţiuni, decât să regret că nu le-am făcut.

Tu ce regrete ai? Ai vrea să dai timpul înapoi ca să mai trăieşti în trecut sau ca să-ţi schimbi vreo decizie?

 

DE REMARCAT ŞTRAMPII ŞI SĂNDĂLUŢELE!

Cu siguranţă vremea de afară nu ne face să zâmbim. Situaţia economică a ţării cu atât mai puţin. Probabil nici şefii nu ne aduc zâmbetul pe buze.

Şi, totuşi, un copil inocent ne va umple mereu sufletul de bucurie. Asta mi s-a întâmplat şi mie când am revăzut fotografia de mai jos.

Sunt eu, cred că pe la vârsta de 2-3 anişori. Eram la „grădi”, într-o serbare. Tocmai mă pregăteam să-mi recit poezia.

Vă rog să remarcaţi ţinuta fashion şi de-a dreptul extravagantă! 🙂 Ie, pantalonaşi scurţi, săndăluţe şi ştrampi, să nu îngheţe băieţelul.

De atunci, însă, aveam o oareşce mândrie bărbătească. Eram eu mic şi timid, dar mâna era pusă tanţoş în brâu! 🙂

 

CE BĂRBAT ERAM ODATĂ!

De azi, am să postez, în serie, câte o fotografie din copilărie.

Cuvintele mele sunt de prisos aşa că am să vă las pe voi să vă spuneţi părerea în privinţa evoluţiei, schimbărilor etc.

Pe la un anisor. Deja, imi placea in lumina reflectoarelor.

Pe la un anisor. Deja, imi placea in lumina reflectoarelor! 🙂