De sărbători, m-am întors acasă. Sunt din Focșani și m-am întors acolo unde am crescut, căci casa îmi este în București de mai bine de 15 ani.

Chiar și așa, când mă gândesc la copilăria mea, tot „acasă” îmi vine să-i spun și micului apartament în care am crescut. „Acasă” n-am mai fost de vreo trei ani de zile și atunci pe fugă. Mama s-a mutat cu noi în București, iar în Focșani n-a mai rămas nimeni.

„Acasă” este, de fapt, un apartament micuț, de până în 50 mp, în care parcă timpul a rămas în loc. Aici am regăsit piese de muzeu, lucruri pe care tehnologia și vremurile le-au aruncat la coșul de gunoi al uitării.

Mama a păstrat toate aceste lucruri, însă. Le-a păstrat pentru că le prețuiește prea mult și acum. Sunt agoniseala ei de-o viață, sunt dovada faptului că a muncit din greu să le cumpere, sunt dovada că a lăsat urme pe acestă lume. Și nu se îndură să le arunce. „Lasă-le acolo! Te deranjează cu ceva? Le-om arunca noi cândva!”

Astfel am redescoperit video-ul Orion. Îl mai țineți minte? În anii ’90, era chiar tare. Părinții mei își chemau prietenii la ei și week-end-uri întregi se uitau la casete video. Când reușeau să facă rost și de un film de desene animate, eram de-a dreptul fericit. Acum nu mai există nici măcar casete. Timpul le-a făcut uitate. Acum, Sophia mea, la doi ani și jumătate, își găsește toate desenele animate pe care le vrea pe youtube. Ușor, repede! Dar oare le mai prețuiește cum le prețuiam noi?

Am găsit și combina muzicală cu casete! Doamne, ce petreceri am mai dat cu combina asta! Tot fiță era! De abia așteptam să plece părinții pe la țară ca să-mi pot chema gașca! E încă funcțională! Acum avem cluburi și tot felul de gadgeturi!

Bibelourile! Of, Doamne! Pe astea nu cred că mama le va arunca vreodată! La fiecare aniversare, onomastică sau vizită, mama primea câteo asftfel de figurină. A fost pescarul, a fost porumbelul, a fost o colecție întreagă de prințese. Acum nu cred că mai există nici măcar producătorul acestor bibelouri. Mama le păstrează, însă. Sunt dovada fiecarui an, a fiecărei aniversări petrecute pe acest pământ.

Dar și mai de preț sunt goblenurile ei! Are vreo 20 prin toată casa și a muncit la ele sute de ore. A acoperit fiecare pătrățel, a trecut fiecare fir prin fiecare gaură. Ore și ore. A fost unul dintre hobby-urile ei. Deși, pe atunci, cred că se numeau „pasiuni”. Astea cred că mai valorează ceva și acum, dar mama nici măcar nu e interesată să ceară un preț. Sunt ale ei! Punct!

Din păcate, și fațada blocului în care am crescut a rămas aceeași ca în copilăria mea. Au mai apărut câteva termopane, un aparat, două de aer condiționat, dar… cam atât.

Și, dacă obiectele din casă sunt amintiri, sunt lucruri dragi, povestea cu fațada neschimbată de mai bine de 20 de ani e o tragedie! O tragedie pe care o întânim, însă, în prea multe orașe de provincie! Acolo, sărăcia a făcut timpul să înghețe. Nu dorința oamenilor pentru a păstra autenticul, nu nesimțirea sau nepăsarea lor. Doar sărăcia. O sărăcie în care acești oameni se scaldă de 20 de ani! O sărăcie care nu le permite să „arunce” din agoniseala lor pentru fațada blocului.

În astfel de orașe de provincie, vezi de fapt care este România reală! Și mă doare și-mi vine să urlu și mă apucă scârba! Nu de oamenii care locuiesc în acele blocuri, ci de liderii lor! De cei care, mai bine de 20 de ani, n-au făcut nimic!

Cum e „acasă” la tine? Acolo unde ai crescut?