CUM ARĂTA PRIMUL TĂU MOBIL?

Primul meu telefon mobil a fost un Sony Ericsson cu clăpiţă şi antenuţă. Era galben şi am rupt „gura târgului”. Eram prin 1998, în liceul militar. Toţi colegii mă invidiau, deşi nu avea jocuri sau internet sau alte aplicaţii inteligente.

Între timp, m-am maturizat şi am înţeles că telefonul nu trebuie să fie un motiv de laudă, ci doar un obiect care să-ţi folosească, să-ţi facă viaţa mai uşoară, şi să conţină atâta inteligenţă artificială cât ai nevoie. În plus, trebuie să aibă preţul pe care ţi-l permiţi. Nu să cumperi un telefon „fiţă” şi apoi să mori de foame vreo două luni.

Cum arăta primul tău telefon mobil?

Mai jos, aveţi o serie de poze care arată cum a evoluat telefonul mobil, de la prima sa apariţie- 1956, până în ziua de azi. (sursă- rol.ro)

1956 Sony Ericsson MTA
1956-sra-sonyericsson.jpg
1983 – Motorola DynaTAC 8000X
1983-motorola-dynatac.jpg
1984 – Nokia Mobira Talkman
1984-nokia-mobira-talkman.jpg
1989 – Motorola MicroTAC
1989-motorola-microtac.jpg
1992 – Motorola International 3200
1992-motorola-international.jpg
1994 – Motorola 2900 Bag Phone
1994-motorola-2900-bag.jpg
1996 – Motorola starTAC
1996-motorola-startac.jpg
1996 – Nokia 8110
1996-nokia8110.jpg
1996 – Nokia 9000 Communicator
1996-nokia-9000-comunicator.jpg
1998 – Nokia 5110
1998-nokia5110.jpg
 
1999 – Nokia 8210
1999-nokia8210.jpg
2002 – RIM Blackberry 5810
2002-rim-blackberry5810.jpg
2002 – Sanyo SCP-5300
2002-sanyo-scp-5300.jpg
2002 – T-Mobile Sidekick
2002-t-mobile-sidekick.jpg
2004 – Motorola Razr V3
2004-motorola-razr-v3.jpg
2007 – Apple iPhone (prima generatie)
2007-apple-iphone.jpg

SINCERITATEA, BAT-O VINA!

Discutam cu nişte prieteni despre dacă e bine să ai încredere în oameni sau nu, dacă merită să le spui adevărul în faţă, chiar dacă îi poţi jigni, dacă e ok să fii sincer în anumite situaţii.

Şi eu recunosc că sunt inocent de sincer câteodată. Atât de sincer, încât mai şi gafez. Involuntar, evident, dar cei vizaţi se înnegresc de supărare şi îmi fac duşmani. Oricum, sunt de principiul că sinceritatea e întotdeauna cea mai bună.

O amică îmi dă un răspuns de mă lasă mască: „toţi lăudăm sinceritatea, dar, dacă eşti sincer, eşti luat de fraier, toată lumea profită de tine şi nimeni nu te răsplăteşte cu aceeaşi mondenă”. Completează amica asta: „E ca şi problema despre cultură- toţi ne dăm intelectuali şi culţi, dar TVR Cultural s-a închis!” 

TU ce crezi? Sinceritate până la capăt sau în funcţie de interlocutor?

CE MĂ ENERVEAZĂ: COPIII NOŞTRI NU MAI AU SIGURANŢĂ NICI ÎN ŞCOLI!

SMURD

Astăzi, un elev a fost agresat de doi indivizi şi a fost înjunghiat. Se pare că nu e nimic grav dar putea fi! Putea fi o mare tragedie, ca multe altele pe care le-am văzut în ultima vreme.

Şi mă enervează cumplit chestia asta? De ce a escaladat violenţa în şcoli? De ce nimeni nu le mai asigură copiilor noştri siguranţa? De ce paznicii angajaţi se întorc cu spatele atunci când văd că apare un incident? De ce chiar copiii noştri sar la bătaie înainte de a încerca să aplaneze un conflict cu vorba bună?

Eu cred că societatea noastră s-a degradat cumplit în ultima vreme. Am devenit, cu toţii, foarte răi, insensibili la problemele celor din jurul nostru, egoişti. De la claxoanele şi chiar bătăile din trafic, la stresul provocat de programul cotidian prea plin şi până la violenţele din şcoli.

Mi-e teamă de viitorul Sophiei. Mi-e teamă să o dau la grădiniţă, iar mai apoi la şcoală. Eu voi încerca să o cresc pe Sophia ca un copil bun, cu respect pentru ceilalţi, cu bun simţ, cu decenţă. Dar ce te faci când nu e vina ta, când, pur şi simplu, eşti prins la mijloc într-un scandal? Când iureşul te înconjoară şi tu devii victimă? Ce te faci atunci?

Ce mai putem face în privinţa siguranţei copiilor noştri?

FĂRĂ COZI LA SUPERMARKET, O UTOPIE?

Dispozitivul acesta este real, palpabil şi mai are câteva zeci de surate. Îl găsiţi prin marile magazine din străinătate.

Mie unul mi s-a părut genial şi m-am chiorât ca mâţa la calendar vreo câteva minute bune ca să înţeleg la ce foloseşte. În tot acest timp, cumpărătorii treceau pe lângă mine, îşi luau un dispozitiv dintr-ăsta şi plecau prin magazin.

Concret la ce foloseşte? Păi, introduci cardul cu bănuţi pe el în computerul central. Ţi-a citit datele şi îţi desemnează un dispozitiv dintr-ăsta. Apoi, te plimbi cu coşuleţul prin magazin, îţi cumperi un produs, două, câte vrei şi le scanezi pe fiecare în parte. Ai dat „ok” şi le-ai şi plătit.

Practic, îţi plăteşti singur cumpărăturile, fără să te verifice vreo casieră.

Apoi, pleci liniştit din magazin fără să te întrebe nimeni nimic, fără să stai o singură secundă la coadă.

Ei, ce ziceţi de invenţia asta? Genială mi se pare! 0 cozi, 0 întârzieri! Perfect pentru client!

Se merge pe încredere, pe bunul simţ al cumpărătorului, pe frica lui de lege, pe simţul civic. Se întâmplă, însă, în Bilbao, un oraş exclusivist, zic eu, mai ales prin mentalitatea locuitorilor săi. Aceste scanere sunt dovada clară!

La noi, ce credeţi că s-ar întâmpla în magazinele care ar introduce aceste dispozitive? Ne-am purta civilizat şi am scana toate produsele din coş? TU ai încerca să-ţi însuşeşti ceva gratis?

TU TE-AI MÂNDRIT VREODATĂ CU PROFESIA TA?

Ăsta este unul dintre momentele din viaţa mea de jurnalist de care eu sunt foarte mândru! Am mai multe, dar acesta este cel mai important eveniment la care am participat.

Am fost unul dintre puţinii jurnalişti care au transmis de la învestirea în funcţie a primului Preşedinte american de culoare, Barrack Obama. Am fost acolo, într-un Washington infernal, asaltat de vreo două milioane de americani veniţi să-şi vadă Preşedintele, pe un ger năprasnic. Dar am îndurat totul, foarte fericit să mă aflu la un asemenea eveniment.

Au trecut ani destui de atunci şi mă gândeam că tocmai am împlinit vreo 10 ani în meseria asta de jurnalist. Sunt mulţi, sunt puţini, nu ştiu. Sunt convins, însă, că această profesie îmi va aduce încă multe alte satisfacţii. Contează doar să vrei, să ai chef, să-ţi placă ceea ce faci.

Tu de câţi ani lucrezi? Când ai fost mândru de ceea ce ai făcut? Care este cea mai mare realizarea profesională a ta?

SĂ FIE TARZAN SAU JEAN LUC PICARD?

Discuţie între băieţi la o bere. După ce epuizăm toate unghiurile de abordare despre maşini şi femei (că deh! de la o vârstă rămâi doar cu vorbitul 🙂 ), îndrăzneşte unul:

„Bă, prietena mea cea nouă zice să nu mă mai epilez!”

Să vă explic: tipul ăsta e un fel de urs grizzly, dacă nu trece pe la epilat o săptămână. Săracul de el are o pilozitate care-i acoperă integral corpul, de-i mai vezi doar ochii.

Da, el e unul dintre bărbaţii pe care-i ştiu că se epilează. Peste tot se epilează, că nu poate omul să respire acoperit de blană, pentru că se sătura vara să schimbe trei tricouri pe zi şi să miroasă ca sconcsul după o tură de duş cu autobuzul şi, până la urmă, pentru că unii bărbaţi se simt mai potenţi atunci când „scutură trandafirul” când sunt epilaţi.

Prietena lui cea nouă vrea să încerce, însă, experienţa cu ursul. Acum, ce să zic: fiecare cu preferinţele lui!

Dar, aici, vine şi întrebarea mea: Doamnelor, voi cum vă preferaţi iubitul? Jean Luc Picard sau Tarzan? Ştiţi la ce mă refer!

Aaa! Şi nu înţeleg de ce discuţia asta este aproape tabu! Foarte mulţi bărbaţi se feresc să spună cum şi în ce fel e în cazul lor. Nu mai vorbesc despre femei. Pe foarte puţine le-am auzit recunoscând răspicat că preferă „Deşertul Sahara” şi nu „pădurea Amazoniană” la iubitul lor sau că nici nu concep ca bărbatul lor să-şi mute aparatul de ras de pe barbă până la subraţ. Despre procedurile de epilare aplicate lor, însă, ar putea vorbi ore în şir. Bine, cele mai multe dintre ele, că am întâlnit şi nişte excepţii de-am fugit ca turcul de la Rovine!

NIŞTE SUPERCIVILIZAŢIE…

 

Poate nu înţelegeţi imaginile de mai sus. Nici eu nu am crezut că e posibil, în primă fază. M-am frecat la ochi şi m-am apropiat să citesc scrisul respectiv.

Se întâmplă în Bilbao, în Ţara Bascilor, în parcarea unui supermarket. Sunt câteva locuri rezervate pentru maşinile electrice. Cât stai la cumpărături, poţi să-ţi încarci maşina la priză!

Cum sună asta? Cum ar fi să ajungem la nivelul în care să existe aşa ceva şi în România? Să avem timp să ne gândim şi la mediul înconjurător?

Sau ce s-ar întâmpla cu aceste dispozitive dacă ele ar apărea azi, la noi în ţară?

VIITORUL NOSTRU MAI ARE O ŞANSĂ!

Am participat, de curând, la un eveniment organizat de studenţii de anul I de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Era vorba despre Balul Bobocilor. Ştiţi voi acele petreceri la care tinerii beau de sting şi hormonii le ajung la cote maxime.

Ei bine, am acceptat invitaţia pentru că a fost vorba despre altceva. A existat o petrecere, evident, dar, în prima parte a evenimentului, studenţii au vrut să stea de vorbă, să „fure” câteva secrete de la nişte persoane din media. Printre acestea, m-am numărat şi eu.

Când am ajuns la eveniment, era aproape pustiu. Sunt punctual rău de tot şi la ora 20.00 fix, am fost prezent aşa cum mi s-a propus. Tinerii cu capul încă în nori au început să apară de abia pe la 20.15. Mă şi gândeam că totul va fi o pierdere de timp, că nu vor apărea decât vreo doi- trei rătăciţi.  

Pe la 20.30, însă, s-a creat aproape o avalanşă. Cei care eram invitaţi am fost luaţi cu asalt de o mulţime de studenţi interesaţi să aibă o carieră în media.

Am stat de vorbă pe grupuri, am interacţionat, mi-au pus o mulţime de întrebări, le-am dat răspunsuri, m-au întrebat iar, mi-am amintit de perioada în care am fost student eu, însumi, la această facultate, apoi de perioada în care am şi predat la FJSC.

A fost superb. N-am plecat decât după vreo două ore, când petrecerea de bal a trebuit să înceapă. M-a uimit dorinţa acestor tineri de a creşte, de a munci, de a deveni mari în carieră.

Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze pentru că m-au făcut să cred că România mai are viitor! Aceşti tineri mi-au demonstrat asta! Trebuie doar să-şi primească şansa! Deşi sunt convins că şi-o vor lua singuri pentru că sunt nişte lupi tineri, energici şi plini de voinţă! Bravo lor!

Tu ce crezi? Mai are România viitor prin generaţiile ce vin?

ELITA GANGSTERILOR, UN FILM CARE MERITĂ!

Chiar vă invit să vedeţi filmul ăsta. Face toţi banii! E bazat pe un caz real şi te ţine cu sufletul la gură până la final.

Distribuţia este una de excepţie cu mulţi actori super-cunoscuţi. Sean Penn este, însă, genial. Joacă rolul „băiatului rău” şi o face excepţional! Mi-a plăcut mult de el.

Nu vă spun mai multe, nimic despre acţiune, nimic despre final! Asta pentru că merită să mergeţi la cinema să-l vedeţi!

CUM SE TRANSFORMĂ MINGILE DE TENIS ÎN PEPENI!

Da, am pozat sutiene! Şi nu am luat-o razna şi nici nu sunt vreun obsedat!

Dar le-am pozat ca să fac un bine masculilor din întreaga lume! Să le arăt dovezile despre cum sunt fraieriţi la fiecare întâlnire!

Păi priviţi minune! Cum să aibă ea mingi de tenis, iar, la întâlnire, să vină cu lubeniţele?! Uite aşa! Cu sutiene d’astea minune, cu gel, care măresc totul cu vreo două numere!

Şi, Doamne, câte sunt! Pentru toate dimensiunile, pentru toate gusturile! Cică se aşează aşea, şi se pun aşea şi uite aşea sunt bieţii bărbaţi fraieriţi de fiecare dată!

Norocul meu că, pe vremea când m-am însurat eu, nu se inventaseră! Că altfel erau probă pentru divorţ! Păi aşa înşelăciune nu poate fi permisă! 🙂

Bine, hai ca să le liniştesc şi pe doamne, vă spun că în reclamele la chiloţi şi David Beckham şi-a băgat şosete în lenjerie!