Avem şi noi bun simţ! Nu în ţară, însă!

Am fost în vacanţă. Pe Coasta Cantabrică, în Spania, foarte aproape de Franţa.

O zonă fabuloasă, cu plaje cum nu am mai văzut nicăieri în Europa.

Cele mai curate plaje, cu cel mai fin nisip, pe care le-am văzut eu.

Şi, paradoxal, nu erau amenajate, dar erau înţesate de turişti! Trebuia să-ţi aduci de acasă absolut totul, de la prosoape, la umbreluţe şi până la mâncare! Găseai doar două- trei coşuri de gunoi la intrarea pe plajă.

Fenomenul flux- reflux este, însă, foarte puternic la ocean şi, ca să ajungi la valuri, trebuia să strabaţi distanţe foarte mari. Au fost plaje pe care am mers de la intrarea pe nisip până la valuri 2 km. Am rămas şi eu uimit de amploarea fenomenului.

Ca să eviţi tot felul de drumuri până la faleză, te aşezai foarte aproape de apă şi, după cum mai creştea nivelul oceanului, te tot mutai mai aproape de ţărm din oră în oră. În plus, se formau nişte băltoace minunate pentru copii, în care prichindeii stăteau ca în jacuzzi.

Dar, dincolo de frumuseţea peisajului aproape virgin şi a fenomenului flux- reflux nemaiîntâlnit, m-a minunat şi curăţenia plajelor.

Şi nu era o curăţenie menţinută cu utilaje, ci era menţinută de turişti. Cum spuneam, coşurile de gunoi erau la mare distanţă de locul în care îţi amplasai prosopul şi, totuşi, nimeni nu arunca nimic pe jos. Nici măcar mucurile de ţigară! Toţi turiştii îşi făceau pungi de gunoi şi le duceau, la sfârşitul zilei, la tomberon.

Şi erau şi români!!! Serios, români de-ai noştri, conaţionali, oameni cu care m-am şi conversat. Şi nici măcar ei nu concepeau că pot arunca acolo măcar un pet. „Cum să facem aşa ceva? Nu vedeţi cât de curat e nisipul?”

Dar eram în Spania, în Ţara Bascilor, o zonă extrem de civilizată. Iar ai noştri păreau de-ai locului pentru că adoptaseră imediat ideile spaniolilor pentru protejarea mediului.

La noi, în ţară, însă? De ce sunt plajele pline de pet-uri, de mucuri de ţigară şi de coceni de porumb? Iar argumentul „nu sunt coşuri de gunoi” nu e plauzibil. Nici acolo nu erau. Şi nu erau nici plaje concesionate către cineva care ar fi trebuit să aibă grijă de ele. Erau complet neamenajate pe sute de kilometri de coastă.

Explicaţi-mi voi de ce nu putem fi civilizaţi la noi în ţară? De ce trebuie să ne facem de râs mereu?

Până îmi găsiţi un răspuns, vă rog priviţi fotografiile. Am pozat plajele astea aproape în toate momentele zilei. Sunt superbe la orice oră!

VACANTA BILBAO 133 IMG_9053 IMG_9054 IMG_9055 IMG_9092 IMG_9158 IMG_9163 IMG_9172 IMG_9186 IMG_9272 IMG_9274 IMG_9299 IMG_9300 IMG_9301 IMG_9302 IMG_9303 IMG_9304 IMG_9306 IMG_9307 IMG_9308 VACANTA BILBAO 130 VACANTA BILBAO 131 VACANTA BILBAO 132

NU MAI POT! ÎN PAT CU ZUGRAVUL 2

Astăzi nu mai am nicio odă, nu mai am nici măcar energie să mai ţip sau să-i înjur. Despre zugravi vorbesc!

Pur şi simplu m-au epuizat total, atât fizic, cât şi psihic. Aproape au terminat, aproape. E un aproape de trei zile. În fiecare zi termină şi, de fapt, în urma lor mai găsesc alte probleme. Aşa că vin şi următoarea zi.

M-au pus să cumpăr tot felul de tâmpenii, pe care, într-un final, şi-au dat seama că nu le vor folosi. Mi-au stricat nişte plăci de ipsos, aşa că au pus altele, în altă zi.

Apogeul, însă, ţine tot de parchet. Problema de la care am şi început curăţenia. Au pus unul bun, spun ei, care SIGUR nu se va mai umfla. Problema este au făcut o improvizaţie la nivelul mobilei de bucătărie ca să nu o desfacă.

Astăzi, însă, şi-au dat seama că nu pot termina parchetul fără să desfacă bucată cu bucată această mobilă. Evident, nu o vor face ei, ci fabricanţii mobilei. Ăştia, însă, ca toţi meseriaşii, de altfel, se dau loviţi. „Nu ştim, vedem, săptămâna viitoare poate” etc.

Tot felul de mizerii, de scuze nesimţite.

Concluzia este una singură: poate voi termina cu tot haosul din casă în câteva săptămâni, cine ştie, poate chiar… O LUNĂ.

În faţa acestei constatări crunte, nu mai pot să am nicio reacţie. Cum vă spuneam, nici măcar nu mai am energia să-i înjur. Vreau doar să dorm, să zac în pat zile întregi. Dar n-am cum! Că e praf!

Şi când mă gândesc că totul a plecat de la câteva plăci de parchet umflate care, potrivit meşterilor, s-ar fi putut schimba în cel mult… DOUĂ ZILE!

ÎN PAT CU… ZUGRAVUL!- PARTEA I

ODĂ ZUGRAVULUI ZELOS- by Dan Cruceru

Oare cine bate-n poartă, pe nepusă masă?

E zugravul, nene, vrea să-l laşi în casă!

A venit devreme şi lui nu îi pasă

Că ţie ţi-e somn şi soaţa-i nervoasă! 

Este pus pe treabă, zici că-i un taifun,

Dar curând el spune: „Stop”. Pentru mic dejun!

Vine apoi cafeaua. Tu i-o faci amară,

Fără pic de zahar, cheful să nu-i sară!

După lungi minute, dă să se apuce,

Dar surpriză, nene, spatele-l aduce!

„Au, mă doare rău, eu vreau să muncesc,

Dar sunt îngrozit, simt că-nebunesc!” 

Şi urmează, ghici: încă-o scurtă pauză

Ca să-i treacă tot, junghiul, cel în cauză.

Şi se face 12. Mă priveşte dârz:

„Stop, vreau să iau un prânz.”

Şi, uite aşa, timpul se tot duce

Şi, la patru-i gata, drumul tre’ să apuce

Că-l aşteaptă acasă, doi- trei copilaşi,

Minunaţi, frumoşi, scumpi şi drăgălaşi.

Dar el uită, zilnic, cât de praf e casa

Şi că-ţi vine-ntruna să-l trimiţi în…. (rimă care rimează cu un membru al familiei.) 

Cam aşa decurg zilele la domiciliul Pocora- Cruceru de ceva vreme. Zugravii se fac că muncesc, iar eu mă fac că le aduc… ode. Nu ştiu cât de inspirate sunt rimele, dar, cu siguranţă, ar fi fost mai inspirate dacă n-ar mai fi citit şi minorii acest blog. Că la câte am să le zic…