Arhive etichetă: trafic

Suntem vai de mama noastră!

Posted on by
4

image image2 image3

Ghiceşte cineva unde au fost facute fotografiile de mai sus? Indicii: nu sunt din Vestul Sălbatic, nu sunt din anii 1900, nu sunt dintr-o ţară din lumea a treia!

Sunt, de aici, de la noi, de pe centura Bucureştiului!!! Pe bune, eu am rămas perplex. Nu mai fusesem de multă vreme pe acolo.

Am ales drumul ăsta, teoretic, ca să evit oraşul. Veneam de pe Autostrada Soarelui şi trebuia să ajung pe Autostrada Bucureşti- Piteşti. Nu ştiam, însă, ce urma să mă aştepte!

Porţiuni mari total neasfaltate. Şi nici nu era vreun şantier, nu lucra nimeni, să zici că există vreo scuză. Nu. Era o stare de fapt, banală, obişnuită.

O singură bandă pe sens, trafic îngrozitor şi mult praf şi gropi! Jenant, cel puţin!

Cum nu cred că se va întâmpla ceva în bine în următorii 10 ani pe acel segment de centură, vă las în compania unor… drumuri adevărate. Aşa… să visăm cu ochii deschişi! Şi e foarte aproape, totuşi. La Paris! Off, Doamne!

Atenţie, vin roiurile de biciclişti! Doamne, ce civilizaţie!

Posted on by
2

M-am reapucat de scris, după ce, recunosc, am tras chiulul vreo săptămână. Dar vin, acum cu subiecte noi şi, zic eu, interesante.

Vreau să vă povestesc, în mai multe articole, despre cele patru zile petrecute de curând la Amsterdam.

E un oraş extraordinar! Pur şi simplu! Extraordinar! E în top 3 preferinţe printre oraşele din Europa!

E un mare bazar, cred că acesta e cuvântul potrivit. Găseşti orice, pentru oricine. De la atracţii gratuite, la unele exorbitante. Dar e un oraş care predă, zilnic, zecilor de mii de turişti o mare lecţie de civilizaţie! Nicăieri în Europa, cel puţin, nu am găsit atât de multă civilizaţie. Sincer, am rămas interzis în privinţa asta.

Da, e un oraş renumit pentru sex şi consumul de droguri, dar este oraşul cu cel mai frumos trafic pe care l-am văzut eu vreodată. Despre asta vreau să vă vorbesc astăzi: traficul rutier în Amsterdam.

De fapt, nu prea există maşini. Nu am văzut ambuteiaje, deşi străzile au, cele mai multe, o singură bandă pe sens.

Asta pentru că 99% dintre locuitori circulă cu bicicletele! E uimitor! Indiferent de vremea de afară, toţi merg pe bicicletă! Şi, uneori, sunt şi câte trei patru pe o singură bicicletă! Există până şi taxiuri bicicletă! E fenomenal!

Da, au piste speciale pentru ei!

Da, sunt încurajaţi, dar şi forţaţi să meargă pe bicicletă! Taxele pentru accesul în centrul oraşului cu maşina sunt foarte mari. 

Da, sunt foarte mândri şi posesivi în privinţa drepturilor lor! Dau fără milă peste pietonii aflaţi pe pistele lor şi nu doar pe piste! Practic, pietonul este cel obligat să fie atent la biciclişti şi nu invers, chiar dacă bietul pieton stă pe trotuar. Oricând se poate trezi cu vreun biciclist în spate. 

Da, au parcări imense unde să-şi lase bicicletele! Sunt mii de astfel de vehicule staţionate în acele locuri!

Da, au spaţii special create pentru depozitarea bicicletelor în trenuri, în cazul în care locuiesc în periferie şi trebuie să ajungă la serviciu în centru! Aaaa, şi trenurile şi tramvaiele circulă ceas! Ajung exact la ora trecută pe panourile electronice!

Da, noi nu avem nimic din toate astea! Dar mi-e teamă că nu s-ar schimba nimic chiar dacă am avea toate aceste facilităţi. Pentru că nu avem, în primul rând, mentalitatea olandeză!

Mentalitatea de a proteja mediul, de a face sport! Noi, la fiecare ploaie, uităm de toate astea şi ne urcăm în maşini. Preferăm să stăm ore în trafic, decât să suportăm zece minute cu bicicleta pe ploaie! Preferăm să stăm la căldurica din maşină, decât să ni se înroşească obrajii de frig!

Uitaţi-vă puţin la pozele de mai jos. Dumnezeule, cât de frumoşi sunt oamenii ăştia pe bicicletele lor! Cât de fericiţi sunt alături de copiii lor puşi în roabele- bicicletă!

Şi, acum, vă întreb: pe când şi la noi aşa ceva? Pe când vom îndrăzni să ne lăsăm maşinile acasă, indiferent de vreme.

VIAŢA MEA E UN HAOS!

Posted on by
11

Probabil că exagerez, dar chiar aşa m-am simţit zilele acestea. De aceea, nici n-am mai scris pe blog. Pur şi simplu, nu am mai avut timp să respir.

Acum, m-am liniştit, aşa că m-am pus pe istorisit păţaniile mele pe îndelete. Să începem:

Vă povesteam, aici, că mi-am lovit maşina, care nici măcar nu e a mea. De fapt, a intrat unul în mine, în timp ce eu stăteam liniştit la semafor. Au urmat câteva zile de hârţogăraie, de umblat pe la constatări şi pe la service. Până la urmă, am băgat maşina în service la reparat.

În tot acest timp, am avut nişte dureri cumplite de dinţi. Am avut, evident, multe drumuri de făcut şi la dentist.

În paralel, trebuia să merg la serviciu. Dincolo de prezentare, am realizat şi câteva materiale care, evident, au necesitat timp, nu doar pentru filmare, ci şi pentru scriere, editare, montaj.

 Revenind, însă, la maşină, cât a fost cea lovită în service, am mai împrumutat una, de data asta, una de provenienţă românească.

Ghici ce? Am lovit-o şi pe asta! De data asta, din vina mea. Un tip în faţa mea a frânat ca să evite o groapă, am frânat şi eu, dar pe jos era pietriş, aşa că m-am dus târâş şi nu m-am oprit decât în portbagajul omului. PAM, PAM! Evident, de data asta, eu am fost cel înjurat. Mi-am cerut scuze, am dat asigurarea, ne-am înţeles până la urmă. Noroc că pagubele au fost minore, doar nişte zgârieturi.

Cireaşa de pe tort este, însă, partea legată de renovările din casă. După niciun an, parchetul din sufragerie s-a umflat. Aşa că i-am chemat pe meşterii care l-au montat, au recunoscut că l-au pus greşit, aşa că s-au apucat de remontat. Cică urma să dureze doar două zile. Surpriză, însă: parchetul, odată scos, n-a mai putut fi reinstalat. Aşa că am mers la cumpărături, după parchet de rezervă. Altă surpriză: nu mai exista pe stoc. Soluţia: am cumpărat un alt parchet pentru toată suprafaţa, asta, însă, după câteva zile de căutări, că nu e lucru uşor să găseşti ceva să-ţi placă.

Pe de altă parte, meşterii au descoperit şi o serie întreagă de crăpături în pereţi, aşa că s-au apucat şi de zugrăveală.

La un calcul scurt, durata lucrării creşte de la două zile la… două săptămâni.

În tot acest timp, noi stăm printre găleţi cu var, praf şi folii de protecţie. Pe Sophia chiar am mutat-o în vecini ca să nu suporte mizeria din casă.

Trăgând linie, viaţa mea chiar a fost un haos zilele acestea! Mi-a venit de multe ori să-mi smulg părul din cap de nervi!

Astăzi, însă, mi-e un pic mai bine. Parcă şi pot zâmbi puţin. Parchetarii lucrează, zugravii lucrează, am terminat cumpărăturile pentru renovare şi mi-am luat din service prima maşină buşită. Parcă viaţa e frumoasă, totuşi! 🙂

Voi aţi trecut prin astfel de perioade? Perioade în care, pur şi simplu, simţeaţi că nu mai aveţi niciun strop de energie în corp, că problemele vă covârşesc? Un sfat, dacă îmi permiteţi, că-s om păţit: aveţi răbdare, mai devreme sau mai târziu, se rezolvă toate.

COCALARUL CU CASETOFON

Posted on by
9

E o specie veche, o specie care, pur şi simplu, nu vrea să dispară de pe faţa pământului. Îşi face apariţia mai ales vara, atunci când lipsa aerului condiţionat de la rabla lui îl determină să deschidă larg toate cele patru geamuri rabatabile ale maşinii. În plus, apare în aer liber, în fiecare zi fără muncă dată de stat, în preajma grătarelor.

Să ne înţelegem: nu am nimic cu cei care conduc rable. Până la urmă, fiecare îşi ia maşină în funcţie de buget şi îi respect enorm pe cei care reuşesc să strângă ban cu ban ca să-şi împlinească visul de a avea un autoturism. Aici vorbim, însă, despre altceva, despre această specie aparte- „cocalarul cu casetofon”.

E masculul mândru nevoie mare de maşina lui şi mai ales de… casetofonul lui. Nu contează că este o „gioarsă”, antică, o sculă cu potenţiometru şi butoane cu manivelă. E al lui şi e cel mai şmecher! E un fel de prelungire a unor componente anatomice. Face parte din el şi, cu cât e volumul mai sus, cu atât îi creşte mai mult nivelul de testosteron în vene!  

Aşa că simte nevoia să-l dea tare. Foarte tare! Cel mai tare! Să-l audă toţi ceilalţi şoferi opriţi la semafor şi, dacă se poate, şi cei aflaţi în apartamentele lor din blocurile de lângă intersecţie! Că doar are „sculă” tare”. 

Şi ghici ce gen de muzică preferă „cocalarul cu casetofon”? Sunt sigur că aţi ghicit din prima! Maneaua, frăţioare, să urle-n difuzoare! Ei, dar mai sunt şi unii care preferă hip- hop-ul! Să nu-i uităm nici pe ei! 

Pe la prânz, eu i-am întâlnit pe amândoi! Unul în stânga, unul în dreapta! A fost apogeul! MAXIM! Guţă, mixat de Bug Mafia! Aşa se auzea în maşina mea! Tare!

Voi l-aţi întâlnit pe „cocalarul cu casetofon”? Dacă îl vedeţi, să-i trasmiteţi, din partea mea, toate urările de…. bine!

80 DE MINUTE PENTRU UN DRUM DE 20 DE MINUTE! NU MAI SUPORT!

Posted on by
11

Atât am făcut astăzi ca să ajung la muncă! Şi nu pot să înţeleg de ce! Mai ales că nu ninge foarte tare şi nici nu bate vântul! Faţă de alte zile trecute, astăzi, aş putea spune că este chiar frumos afară! În plus, a fost week-end, deci timp berechet pentru utilaje să deszăpezească!

Şi, totuşi, nu! Se circulă infernal, am văzut maşini care nu mai puteau porni de la semafor din cauza gheţii, o femeie mi-a alunecat chiar în faţa maşinii, noroc că mergeam foarte încet. Pe Bulevardul Unirii, tot în faţa mea, am văzut maşini care derapau în mijlocul străzii şi blocau totul apoi. În plus, am văzut chiar un troleu blocat în mijlocul unei alte intersecţii. Călătorii din el se dăduseră jos şi îl împingeau ca să-l scoată din nămeţi! Unde erau autorităţile?

Nu pot să înţeleg de ce nu se circulă, chiar şi în condiţii de iarnă! Nu înţeleg! Am văzut, într-adevăr, multe utilaje de deszăpezire, dar parcă nu fac altceva decât să încurce traficul! Iau zăpada dar nu curăţă şi gheţa! N-am văzut niciun bob de nisip, niciun mililitru de clorură, niciun gram de sare! De ce?

Mai mult, aflu de la ştiri că oraşe întregi, precum Galaţiul, sunt izolate de restul lumii. Nu se poate ajunge în astfel de localităţi? De ce? Unde sunt autorităţile?

Îmi povestea o prietenă, care a fost într-o vacanţă în zona Mont Blanc, că acolo erau -35 de grade Celsius (şi nu -0 grade!), nămeţi de 3 metri înălţime şi, totuşi, drumurile erau curate, fără pic de gheaţă pe ele! Deci, la alţii se poate! Dar la noi, de ce nu? Spuneţi-mi voi, că eu simt că mor de nervi!