Fericirea are diferite forme, în funcţie de vârstă.
În copilărie, eram fericit când părinţii mei mă strângeau în braţe sau când primeam o ciocolată.
În adolescenţă, eram fericit când primeam bani de mers în discotecă.
În facultate, eram fericit când o frumoasă adormea pe pieptul meu sau când treceam toate examenele.
Apoi, am fost fericit când mi-am luat prima maşină.
La maturitate, am fost fericit când am spus acel celebru „da” şi când mi s-a născut copila.
Acum, Îmi iau fetiţa în braţe şi nu-mi mai trebuie nimic. Dansăm, ne alintăm, ne pupăm. Şi timpul parcă se opreşte în loc.
Uneori, dansul nostru e complicat. Sophia îşi vrea păpuşile şi maimuţoii alături de ea, adică în aceleaşi braţe ale tatălui ei. Şi, dacă dansul durează mult, vreo câteva melodii, încep să mă doară braţele. Şi dor, şi dor, din ce în ce mai tare. Dar, pentru nimic în lume, nu le-aş da drumul „maimuţelelor”, cu Sophia în frunte. Cu riscul de a face febră musculară, nu le-aş da drumul.
E atât de multă linişte. E atât de multă dragoste. Şi mai ales împlinire. Cred că ăsta este cuvântul potrivit. Simt că nu-mi mai trebuie nimic, că suntem doar noi doi (bine, şi pluşurile!), că lumea exterioară nu te poate atinge, nu ne poate acapara cu grijile ei.
Şi, de multe ori, Sophia adoarme. Adoarme în braţele mele, iar asta înseamnă că şi ea e liniştită. Se simte în siguranţă, se simte iubită.
Iar eu sunt cel mai fericit din lume!
Pe tine ce te face fericit la vârsta ta?






















