Cum te face „Poliţia Internetului” la buzunare!

Aparent acest mesaj este foarte serios. Chiar şi credibil, când vezi bannerul de sus cu „Serviciul de combatere a criminalităţii informatice”!

Pe scurt, eşti anunţat că ai încălcat legea privind drepturile de autor, că ai piratat, adică. Ţi se blochează automat calculatorul şi ţi se spune că ai de plătit o amendă. În partea dreaptă a ecranului ai şi facilităţi de plată, să achiţi sancţiunea online.

ATENŢIE MARE, însă! Nu există aşa ceva! Acest anunţ este doar un virus, prin care nişte băieţi deştepţi îţi pot fura date din calculator şi prin care te mai pot „uşura” şi de câteva sute de lei.

Din păcate, soaţa a primit acest mesaj şi i-a blocat calculatorul imediat. Din fericire, n-am plătit nimic şi l-am dus imediat la reparat.

Trebuie să recunosc, însă, că întreg anunţul e o adevărată măiestrie pentru înşelarea oamenilor. Idee inteligentă, muncită frumos. Păcat că băieţii ăştia nu şi-au pus mintea la muncă cinstită.

Aşa că, atenţie!

Cum ştiu unii să facă bani din piatră seacă!

Să bei bere, teoretic, nu e mare scofală. Dar, la Heineken, la fabrica lor mamă din Amsterdam, e un adevărat ritual.

Oamenii ăia ştiu să-şi facă imagine şi mulţi, mulţi bani chiar şi din simpla desfacere a unei beri.

Mai întâi, eşti introdus în lumea Heineken, un tur de vreo oră prin întreaga istorie a fabricii, o afacere care a devenit un brand mondial şi care se laudă că gustul berii produse e acelaşi în întreaga lume.

Turul nu pot spune că m-a dat pe spate. Partea cu istoria e reţeta clasică: etichetele de la început, povestea evoluţiei Heineken.

De la un punct, însă, începe nebunia!

Ţi se proiectează un film 4D, în care tu, însuţi, eşti malţul care produce berea. Eşti stropit, eşti învârtit, eşti ameţit. Şi, apoi, devii adevărata bere Heineken.

Şi ai dreptul la toate privilegiile oferite de renume: gust, savoare, satisfacţie.

Eşti învăţat cum să bei o bere, câtă spumă să aibă în pahar, cum să-i verifici culoarea. Apoi, ţi se oferă o bere rece ca gheaţa spre degustare, jocuri şi filme interactive, pe scurt, distracţie.

Iar, la ieşire, poţi să-ţi cumperi şi propria bere. Adică, un Heineken cu numele tău pe el. Cam tare, nu? 6 euro o sticlă mică! Preţul real: vreo 20 de eurocenţi! Şi poţi să-ţi cumperi multe alte suveniruri.

Turul costă vreo 20 de euro, în care ai o bere plătită. Nu poţi comanda mai multe, pentru că Heineken promovează consumul responsabil de bere.

Pe scurt, dacă adaugi şi suvenirurile, poţi cheltui uşor vreo 50 de euro de persoană la fabrica Heineken. Şi sunt mii de turişti pe zi!

Acum, o concluzie: alţii pot! O demonstrează din plin Heineken!

În România, nu există un brand atât de puternic, dar nici nu cred că s-a gândit cineva să se promoveze şi aşa! La noi, nu e timp de istorie, nu e timp de muzee, nu e timp, mai ales, de idei deştepte!

Dar, destul am vorbit eu. Cum vi se pare vouă ideea celor de la Heineken?

Ferma Animalelor: fantastic pentru copii, distractiv şi pentru tătici!

 

În week-end, am dus-o pe Sophia, pentru prima oară, la Ferma Animalelor. Auzisem de acest loc doar lucruri bune, care mi s-au confirmat din plin.

Copiii se pot distra în voie alături de multe animale şi păsări domestice, dar şi alături de câteva sălbatice. Deşi nu sunt de acord cu ideea ca micuţii noştri să înveţe că animalele domestice se ţin în cuşti, pentru o primă experienţă a fost foarte bine pentru Sophia.

Culmea fericirii a fost, însă, la locurile de joacă amenajate şi, mai ales, la „ţup- ţup”, aşa cum le spune ea trambulinelor. A găsit acolo cea mai mare trambulină pe care s-a dat vreodată şi vreo oră-ntreagă a fost „în aer”. Taică-su, după ea! Şi pentru siguranţa ei, dar şi pentru a-şi satisface propria curiozitate în privinţa trambulinei. Iată şi un filmuleţ! Enjoy!

Mai ştiţi şi alte locuri faine pentru copii? Voi aţi fost la Ferma Animalelor?

Gradina mea şi minunile din ea! Vă place?

Vă spuneam, în trecut, că am o grădiniţă de vreo 30 de metri pătraţi. Micuţă, micuţă, dar e a mea!

Aşa că m-am tot străduit să arate bine. Vreo doi ani de zile am tot pus gazon şi rezultatele au fost dezamăgitoare. Primăvara asta, se pare, însă, că e cu bucurie. Chiar ţineam să am un gazon frumos, astfel încât Sophia să poată sta în voie în iarbă. Tocmai pentru bucuria din poza de mai sus, m-am chinuit atât.

În plus, grădina e un pastel, o nebunie de culori, special creat pentru copil. Florile sunt foarte vesele- lalele, zambile, narcise, liliac, iar ornamentele de grădină- pitici, fluturaşi, păsări, broscuţe- vin să completeze atmosfera de poveste. Cireaşa de pe tort sunt… căpşunile, pe care Sophia le savurează, în fiecare vară, cu mare plăcere. Nici măcar nu le lasă să se coacă, atât de mult îi plac.

Sper să vă placă grădiniţa mea, e creată cu dragoste. Voi ce flori v-aţi pus în grădină?

„All you can eat! Sushi mania!”- prea tare!

Sistemul „All you can eat” nu merge în România. Hotelierii autohtoni fug disperaţi de această ofertă pentru că, spun ei, românului îi place să facă risipă. Ştiţi cu toţii cazurile celebre din Bulgaria, în care ai noştri luau mâncare la pachet, îndesau fripturile în buzunare şi prăjiturile în poşete, deşi aveau mâncare la dispoziţie toată ziua.

La Amsterdam, am descoperit această ofertă la un restaurant japonez. Amândoi suntem înnebuniţi după sushi, iar, în România, cunoscătorii ştiu că cele mai multe restaurante vând marfă de proastă calitate la preţuri exorbitante.

În fine, revenind la restaurantul din Amsterdam, am văzut acolo cel mai mare meniu de sushi din viaţa mea. Nici măcar în Japonia, nu am găsit un astfel de meniu.

Şi, cum ne era poftă de toate cele trecute în meniu, am zis să luăm oferta „All you can eat”.

18 euro de persoană, mănânci cât vrei. În leii noştri, cam 75 de lei, de vreo trei ori mai ieftin ca în România, la un volum atât de mare.

Partea cu adevărat faină a constat, însă, în sistemul de furnizare a mâncării.

Erai avertizat, de la început, că nu trebuie să faci risipă, să nu-ţi bagi joc de mâncare şi de munca bucătarilor. Altfel erai obligat să plăteşti suplimentar.

În plus, primeai un pliant pe care bifai ce doreşti să primeşti la fiecare rundă de servire.

Concret nu ţi se umplea masa dintr-o dată, ci îţi erau aduse alimente, pe rând. Aveai şase runde de servire, la fiecare rundă, putând comanda cel mult zece feluri de mâncare. Adică, puteai comanda 10 rulouri, de câte şase ori. Dar, erau şi produse furnizate în seturi de câte trei rulouri. Cel mai mult posibil, matematic, puteai mânca 180 de rulori. O cantitate imensă, sincer.

Una peste alta, am respectat regulile casei şi am mâncat cumpătat. Am mâncat din toate, mancarea a fost foarte gustoasă şi proaspăta, ne-am săturat de nu ne-a mai trebuit mâncare toată ziua respectivă şi ne-am oprit doar după trei runde de servire. Adică trei din şase. Era mâncare absolut suficientă.

Şi toată lumea a fost mulţumită. Noi pentru că am mâncat foarte bine, chelnerii pentru că nu am făcut risipă, nu ne-am bătut joc de mâncarea lor!

Concluzia: mi-a plăcut foarte mult sistemul şi aş vrea să-l văd şi în restaurantele româneşti, nu neapărat cu mâncare japoneză. Ar fi posibil? Ce n-ar funcţiona la noi? E vina clienţilor sau a patronilor de restaurante care caută să câştige cât mai mult? Voi ce ziceţi?

Bună ziua şi bine v-am găsit Acasă! Au trecut doi ani şi 576 de emisiuni în direct!

Au trecut doi ani de când „poveştesc”! Chiar doi. Nici mie nu-mi vine să cred când au trecut atât de repede!

Azi am realizat că, pe 4 aprilie 2011, am spus pentru prima oară „Bine v-am Acasă!

Emoţii au fost şi vor mai fi! Am zece ani de presă, dintre care vreo patru doar ca prezentator, dar şi, acum, mai am furnicături în stomac, la fiecare „3, 2, 1, eşti în direct!”. Este şi normal, n-am mai fi oameni fără emoţii!

În ultimii doi ani, am prezentat Poveştirile, alături de Ioana, şase zile din şapte! Adică 24 de emisiuni pe lună. În total, în doi ani, au fost 576 de emisiuni în direct. Dacă scădem concediile, tot rămân măcar 550 de emisiuni şi tot atâtea ore de direct. Ore în care sper să fi fost alături de noi. Uneori am fost fără greşeală, alteori, am dat şi „bâlbe”. Se întâmplă.

Una peste alta, acesta este bilanţul meu, la Poveştiri.  

Şi nu mă voi opri aici. Vreau să cresc, să acumulezi experienţă, să dau tot ce-i mai bun din mine în fiecare emisiune.

Care este, însă, bilanţul tău? Eu mă mândresc cu datele mele profesionale. Tu? 

Waldorf sau Montessori? Daţi-mi un sfat, vă rog!

Sophia se apropie încet, încet, de vârsta de doi ani. Până acum, a fost superb: ne-am jucat, ne-am distrat, am făcut lucruri simple.

A venit, însă, timpul să ne gândim serios la educaţia ei. V-am povestit aici cum ne-au lovit pe noi, părinţii ei, insomniile din cauza acestui subiect.

Am mai aprofundat cercetările şi simt nevoia să vă cer un mare sfat. Chiar îi rog pe cei care au trecut prin asta să-mi spună cum e mai bine.

Problema este următoarea: Waldorf sau Montessori? Cunoscătorii ştiu la ce mă refer: sunt două metodologii de educare a copiilor de grădiniţă, preşcolari şi în clase elementare.

Ambele sunt foarte populare, cu rezultate foarte bune, testate în peste 100 de ani. Din păcate, nu poţi alege decât unul şi aici e marea problemă, dilema noastră.

Teoretic, asemănările şi deosebirile importante sunt următoarele, potrivit privateschool.com:

Stilul de predare: Montessori urmează copilul. Copilul îşi alege ce vrea să înveţe, iar profesorul îl ghidează în acest sens. Waldorf foloseşte abordarea directă a profesorului, el predă.

Activităţile de învăţare: Ambele metode recunosc nevoia copilului pentru un anumit ritm şi o ordine în rutina zilnică. Însă, în cazul jocurilor, Montessori le dă copiilor jucării care să îi şi înveţe anumite concepte, ba chiar au jucării create special în acest sens. Waldorf îi încurajează pe copii să-şi creeze propriile jucării, punând accent pe stimularea imaginaţiei.

Accesul la computer şi TV: Montessori lasă părinţilor dreptul de a decide asupra accesului copiilor la aceste medii. Totuşi, interzice telefoanele mobile şi mp3-urile. Waldorf le interzice integral. Ambele sisteme preferă, însă, un acces cât mai limitat al copiilor la tv, de exemplu, pentru că vor ca micuţii să-şi inventeze propriile lumi şi poveşti, nu să le copieze pe cele de la tv.

Bun, sunt multe alte diferenţe, dar cele de mai sus sunt importante la nivelul de grădiniţă. Sper că aceste informaţii vor fi de ajutor şi pentru alţi părinţi aflaţi în situaţia noastră.

Vreau să vă mai spun că sunt şi câteva grădiniţe de stat care aplică aceste metode, dar, evident, cele mai multe şi mai bune sunt particulare. Acum, nu am să dau dovadă de modestie în privinţa educaţiei copilului meu şi recunosc că varianta unei grădiniţe particulare este cea pe care o dorim.

În privinţa studiilor ulterioare, vom decide de la caz la caz. De principiu, am vrea să studieze la stat pentru a se confrunta cu problemele reale ale societăţii şi pentru a învăţa să le rezolve. Cred că educaţia liceală privată, de exemplu, crează un fel de glob de cristal în care îşi introduce elevii. Odată întorşi în lumea reală, mulţi dintre ei nu ştiu cum să reacţioneze. Dar asta este o altă poveste.

Să ne limităm la grădiniţă. Aştept toate sfaturile voastre posibile pe acest subiect punctual. Caut părinţi care şi-au dat copiii într-unul dintre sistemele educaţionale de mai sus să-mi împărtăşească plusurile şi minusurile alegerilor lor. 

Extravaganţele Amsterdamului! Ei n-au nevoie de pudibonzi!

Da, am fost la Amsterdam. Da, am văzut multe muzee. Da, am vizitat, însă şi Cartierul Roşu! Da, am trecut şi pe lângă celebrele cafenele! Da, m-au distrat toate suvenirurile cu tentă sexuală. M-a amuzat şi m-a uimit că se vând seminţe de canabis la florării, lângă toate celelalte plante. Doar atât, însă. Iar toate lucrurile astea le-am făcut eu şi toate celelalte zeci de mii de turişti din Amsterdam.

Vreau să precizez nişte lucruri din start, pentru a evita orice interpretări abjecte: consumul de droguri, fie şi uşoare, şi prostituţia sunt interzise în România. Reprezintă încălcări grave ale legii şi nu le încurajez sub nicio formă.

Olandezii au, însă, o mentalitate aparte şi ei au ales să le scoată de pe lista lucrurilor interzise. Este decizia lor. NU o comentez.

Nu pot să nu o sesizez, însă, pusă în practică la aproape fiecare colţ de stradă din Amsterdam.

În plus, toate aceste lucruri au devenit mari atracţii turiste. Străinii se înghesuie cu miile, la propriu, să viziteze Red District. 99% doar îl vizitează, merg acolo chiar şi cu copiii lor de mână. E fun, e un punct turistic. La fel se întâmplă şi în privinţa Coffee Shop-urilor. Cei mai mulţi turişti trec pe lângă ele, îi privesc pe cei din interior şi trec mai departe. În privinţa magazinelor de „vise”, e aceeaşi poveste. Localnicii cumpără, turiştii doar privesc.

Ce mi-a plăcut, însă, mie a fost LIBERTATEA din Amsterdam. Acolo, fiecare decide ce face cu corpul său, fiecare decide cum vrea să se distreze, fiecare decide doar pentru el şi nu-i pasă ce face cel de lângă el! De exemplu, au nişte fose în pieţele principale, la care bărbaţii se… „uşurează” de griji. Aceste dispozitive nu au pereţi, practic totul se întâmplă în văzul lumii. Şi nimeni nu are nimic împotrivă!

E cam greu de imaginat o astfel de libertate în România. Nouă ne place să hulim, să bârfim, să analizăm, să disecăm şi să aruncăm cu pietre.

Ei, însă, au decis că vor libertatea supremă. Şi sunt şi pregătiţi pentru asta, cred că aici, de fapt, cheia succesului. Trebuie să fii pregătit tu, individ, şi tu, societate, pentru o astfel de libertate. Eu cred că libertatea trebuie să fie dată de stat exact în doza pe care individul este pregătit să o primească.

Pentru că olandezii, deşi au libertate, ştiu să fie cumpătaţi. Nu am văzut scandaluri, nu am văzut drogaţi care să se ia aiurea de cineva pe stradă, nu am văzut mizerii de ghetou. Nu cred că noi am putea fi ca ei.

Dar ei fac zeci de milioane de euro din aceste atracţii „interzise”. Turiştii vin în Amsterdam pentru a vedea aceste „ciudăţenii”. Consumă servicii locale, de la hoteluri, la restaurante şi la magazine. Şi toţi îşi cumpără şi suveniruri. Foarte multe. Dintr-astea indecente, pe care tu, în România, le ascunzi de teama  oprobriului (Atenţie! „oprobriu public”, deşi foarte folosit, e pleonasm).

Pozele de mai jos s-ar putea să vă şocheze. Nu e intenţia mea asta. Eu sunt deschis la minte şi sper că şi voi. Aceasta este, însă, o parte din realitatea din Amsterdam. Nu judecaţi, doar priviţi!

Eşti student sărac! Ia 1500 de euro!

În perioda studenţiei, am fost „rupt în coate”, cum sună o vorbă din popor. Bieţii mei părinţi mi-au oferit tot ce au putut ei, dar nu aveau prea multe. Evident, nici eu nu prea aveam după ce bea apă, ce să mai zic de o bere în Regie.

Aşa că mă zbăteam să fac rost de orice bănuţ în plus: am împărţit pliante, am făcut pe gazda la diferite evenimente, am fost vopsit verde în păr, am fost mascotă şi aplaudac, am vândut chiar şi din ciorba mamei colegilor de prin cămin, că tare bună era.

Dar mi-ar fi prins extraordinar bine şi concursul despre care vreau să vă vorbesc. Este cea mai deşteaptă propunere de premiere a studenţilor meritoşi pe care o cunosc eu. Iar premiile chiar sunt tentante: 1500 de euro câştigătorul şi alte câteva sute de euro bune pentru ceilalţi de pe podium! Cam tare, nu? Nea studentu’, îţi iei cel mai tare gadget cu banii ăştia! Şi mai faci cinste şi prietenilor!

Concret, despre ce este vorba:

„Studentul Anului – competiţia care îi provoacă pe cei mai buni studenţi din ţară!

Studentul Anului 2013, proiect al asociaţiei Voluntari pentru Idei şi Proiecte, dă startul competiţiei naţionale care, ajunsă la cea de-a X-a ediţie, susţine şi premiază elita sistemului universitar din România. Şi anul acesta sunt recunoscuţi cei mai buni studenţi din cinci domenii: Arhitectură, Drept, EconomieJurnalism şi Comunicare şi Medicină. Câştigătorul fiecărei categorii va primi distincţia de „Studentul Anului” şi premiul  de 1500 de euro, în cadrul Galei de Premiere „Studentul Anului”.

Proiectul adresează o provocare tinerilor care se diferenţiază prin performanţă şi excelenţă, prin capacitatea de a fi cel mai bun; nu oricum, ci la nivel naţional.  Scopul principal este de a-i găsi şi recunoaşte pe viitorii profesionişti, pe cei care vor să se afirme în domeniul lor.

Pentru a intra în competiţie, studenţii trebuie să rezolve o temă cu caracter practic, specifică fiecărei categorii. Acestea vor fi evaluate de un juriu de specialitate, format din personalităţi reprezentative ale societăţii noastre şi profesori din marile centre universitare din ţară, care confirmă, implicit, caracterul excepţional al câştigătorilor.

Temele de concurs pentru fiecare domeniu, pot fi accesate de studenţi pe site-ul http://studentulanului.ro/.

Înscrierile la concurs se pot face până pe data de 12 mai 2013.”

Acestea fiind zise, dragi studenţi, cred că merită să luaţi o pauză de la jocurile pe calculator sau de la o seară în club! Pe bune, sunt o poală de bani! Şi vă trebuie doar puţină creativitate! Să nu mai zic că cel care va câştiga va fi aranjat pe viaţă. Mai mult ca sigur, vor sări cele mai tari companii să-l angajeze. Aşa că baftă multă!

Atenţie, vin roiurile de biciclişti! Doamne, ce civilizaţie!

M-am reapucat de scris, după ce, recunosc, am tras chiulul vreo săptămână. Dar vin, acum cu subiecte noi şi, zic eu, interesante.

Vreau să vă povestesc, în mai multe articole, despre cele patru zile petrecute de curând la Amsterdam.

E un oraş extraordinar! Pur şi simplu! Extraordinar! E în top 3 preferinţe printre oraşele din Europa!

E un mare bazar, cred că acesta e cuvântul potrivit. Găseşti orice, pentru oricine. De la atracţii gratuite, la unele exorbitante. Dar e un oraş care predă, zilnic, zecilor de mii de turişti o mare lecţie de civilizaţie! Nicăieri în Europa, cel puţin, nu am găsit atât de multă civilizaţie. Sincer, am rămas interzis în privinţa asta.

Da, e un oraş renumit pentru sex şi consumul de droguri, dar este oraşul cu cel mai frumos trafic pe care l-am văzut eu vreodată. Despre asta vreau să vă vorbesc astăzi: traficul rutier în Amsterdam.

De fapt, nu prea există maşini. Nu am văzut ambuteiaje, deşi străzile au, cele mai multe, o singură bandă pe sens.

Asta pentru că 99% dintre locuitori circulă cu bicicletele! E uimitor! Indiferent de vremea de afară, toţi merg pe bicicletă! Şi, uneori, sunt şi câte trei patru pe o singură bicicletă! Există până şi taxiuri bicicletă! E fenomenal!

Da, au piste speciale pentru ei!

Da, sunt încurajaţi, dar şi forţaţi să meargă pe bicicletă! Taxele pentru accesul în centrul oraşului cu maşina sunt foarte mari. 

Da, sunt foarte mândri şi posesivi în privinţa drepturilor lor! Dau fără milă peste pietonii aflaţi pe pistele lor şi nu doar pe piste! Practic, pietonul este cel obligat să fie atent la biciclişti şi nu invers, chiar dacă bietul pieton stă pe trotuar. Oricând se poate trezi cu vreun biciclist în spate. 

Da, au parcări imense unde să-şi lase bicicletele! Sunt mii de astfel de vehicule staţionate în acele locuri!

Da, au spaţii special create pentru depozitarea bicicletelor în trenuri, în cazul în care locuiesc în periferie şi trebuie să ajungă la serviciu în centru! Aaaa, şi trenurile şi tramvaiele circulă ceas! Ajung exact la ora trecută pe panourile electronice!

Da, noi nu avem nimic din toate astea! Dar mi-e teamă că nu s-ar schimba nimic chiar dacă am avea toate aceste facilităţi. Pentru că nu avem, în primul rând, mentalitatea olandeză!

Mentalitatea de a proteja mediul, de a face sport! Noi, la fiecare ploaie, uităm de toate astea şi ne urcăm în maşini. Preferăm să stăm ore în trafic, decât să suportăm zece minute cu bicicleta pe ploaie! Preferăm să stăm la căldurica din maşină, decât să ni se înroşească obrajii de frig!

Uitaţi-vă puţin la pozele de mai jos. Dumnezeule, cât de frumoşi sunt oamenii ăştia pe bicicletele lor! Cât de fericiţi sunt alături de copiii lor puşi în roabele- bicicletă!

Şi, acum, vă întreb: pe când şi la noi aşa ceva? Pe când vom îndrăzni să ne lăsăm maşinile acasă, indiferent de vreme.