Azi împlinim 15 ani! Azi, Acasă tv este marele sărbătorit! La mulţi ani, Acasă! La mulţi ani, Poveştiri Adevărate! La mulţi ani, Poveştiri de Noapte! La mulţi ani tuturor colegilor!
Voi, telespectatorii noştri, sunteţi, însă, cei care meritaţi toate aplauzele. Vă mulţumim pentru că sunteţi alături de noi! La mulţi ani, vouă, dragii noştri!
Cum vă spuneam, ieri, vă pregătesc o surpriză, vouă cititorilor acestui blog.
Mâine dimineaţă, va fi online şi sper să vă placă.
Iată încă un mic indiciu.
Aceasta e o fotografie în care eram foarte fericiţi. Eram la munte, de Crăciun, pe pârtie. Era superb.
La câteva ore distanţă, Cristina a luat o căzătură. Un accident aparent banal. Clăparul nu i-a sărit, însă, din schiul înfipt în zăpadă, iar tot genunchiul drept a fost traumatizat.
Am zis că trece cu gheaţă şi cu unguente specifice. Şi, totuşi, nu a fost aşa.
După câteva săptămâni, a făcut un RMN şi a consultat câţiva specialişti.
Acum, ne pregătim pentru operaţie. Diagnosticul a căzut ca un trăznet: ligament încrucişant rupt.
Teoretic, nu este o operaţie foarte complicată. Medicii ne-au asigurat că fac astfel de intervenţii aproape zilnic.
Şi, totuşi, e o operaţie. În plus, recuperarea va dura şase luni. Şase luni, în care Cristina va trebui să meargă zilnic la fizioterapie şi va trebui să folosească două cârje.
Iar totul a plecat de la o prostie. De la o aventură, de la un gest negândit temeinic înainte. Amândoi ne-am aventurat, deşi nu suntem schiori prea buni. Eu am avut noroc, Cristina, însă, nu.
Într-o discuţie ulterioară cu un monitor de schi, practic un profesionist, am înţeles unde greşisem. El, înainte de a urca în vârful pârtiei pentru prima oară într-un sezon, se antrenează la poalele pârtiei vreo două săptămâni. Adică, nu riscă absolut nimic.
Vă rog să faceţi ca el. Învăţaţi din acest articol şi nu vă gândiţi că vouă nu vi se va întâmpla! Ba da, mai devreme sau mai târziu, toţi aventurierii de acest gen vor ajunge la bisturiu!
Sâmbătă, Acasă tv împlineşte 15 anişori.
Vom avea o mulţime de surprize la tv. Probabil aţi aflat, deja, câte ceva. Vom petrece la State Potcovaru acasă, vom încinge grătarele şi ne vom distra.
Vă aşteptăm pe toţi alături de noi.
Tot pentru sâmbătă, însă, v-am pregătit şi eu o surpriză aici, pe blog. Sper să vă placă mult.
Iată un mic indiciu:
Despre ce credeţi că este vorba?
Mda. Ştim că vreţi să fiţi frumoase! Noi, bărbaţii, vă apreciem aranjate, subţiri, superbe!
Dar de ce trebuie să suferim şi noi pentru asta?
Pe bune, de ce trebuie să mănânc prin oraş sau, mai rău, să rabd de foame pentru că prin frigider bate vântul? De ce, Doamne, de ce?
Da, trăiesc de vreo două săptămâni o adevarată dramă. M-am stafidit de tot, stomacul îmi urlă, mâinile îmi tremură, mă târăsc cu cărămizi în buzunar ca să nu mă ia vântul şi tot soaţa e nemulţumită!
Asta pentru că nu eu vreau să slăbesc, ci ea! Şi cică trebuie să mai ţină cura asta vreo două săptămâni! 🙁
Hai să vă văd ce mai îndrăzniţi să comentaţi la asta, doamnelor!
Cred că, deja, ştiţi cu toţii de mizeria umană a medicilor din spitalul acela din Buzău, în care copiii erau ţinuţi legaţi de pat.
M-a revoltat profund cazul. Ca tată mai ales, dar şi ca român, ca om care încă mai crede într-un sistem sanitar normal, decent, civilizat.
Copiii aceia nu puteau să dea, însă, şpagă. Nu puteau să-i pupe-n diverse părţi anatomice pe cei care ar fi trebuit să-i îngrijească. Copiii aceia nu puteau nici să dea „telefoane pe linie politică” astfel încât să fie băgaţi în seamă. Copiii aceia erau singuri şi neajutoraţi şi ar fi trebuit să-şi găsească alinarea în braţele acelor medici sau asistente.
Oameni buni! Şi mă adresez acum celor care lucrează în acel spital, de la director, la infirmiere!
Nu vă ţine nimeni legaţi de posturile alea! Nu sunteţi legaţi de glie! Ştim, salariile sunt proaste, nu există medicamente, sistemul e de rahat, totul e vraişte!
Şi, totuşi, voi nu vreţi să plecaţi! Nu aţi ales drumul Londrei, al Parisului sau al Dubaiului, locuri unde medicii români sunt mai buni ca pâinea caldă!
Voi aţi ales să rămâneţi aici, să vă înglodaţi în mocirla pe care o blamaţi tot timpul, fără a face, însă, ceva! Voi aţi ales să trăiţi din şpăgi şi să stabiliţi tarife fixe pentru fiecare intervenţie, indiferent dacă pacientul are sau nu să vă dea tainul!
Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă pe toţi aceşti pacienţi care nu-şi permit un tratament! Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă inclusiv pe aceşti bieţi copii! Şi n-aţi făcut altceva decât să vă transformaţi în nişte SCÂRBE!
E 2013, e România, e Europa! Şi voi sunteţi nişte SCÂRBE! Nu aveţi nicio scuză! Şi, pentru gestul vostru, nici nu vreau să vă aud elucubraţiile!
Nu ştiu dacă există pe lumea asta pedeapsă suficient de mare pentru gestul vostru! Sper să fiţi daţi afară cu toţii, să nu scape nici măcar un singur vinovat! Încă mai sper în dreptate, chiar şi în acest sistem.
Ştiu medici extraordinari, care vin cu jucării şi alimente de la ei de-acasă pentru astfel de copilaşi. Acei medici merită respectul meu!
Dacă aş fi fost, însă, unul dintre jurnaliştii care au relatat cazul de la Buzău, cred că aş fi renunţat, pentru prima oară în viaţa mea, la diplomaţia şi obiectivitatea ziaristică. Cred că aş fi lăsat microfonul şi v-aş fi tratat pe fiecare în parte aşa cum meritaţi, ca nişte SCÂRBE!
Am în jurul meu o mulţime de masculi dintr-ăştia feroce, care se bat cu pumnul în piept că pe ei nu-i emoţionează mai nimic şi, sub nicio formă, un film! Eu cred că cei mai mulţi dintre ei bravează! Le este ruşine să recunoască faptul că şi ei sunt sensibili, că pot avea sentimente. Mi se pare o mare tâmpenie scutul ăsta al lor, doar de teama de a nu se face de râs în faţa celorlalţi.
Ei, bine, eu recunosc: mi se mai umezesc ochii la câte o ecranizare, la câte o dramă. Şi mi se pare şi normal să se întâmple asta. Când dai peste nişte actori adevăraţi, care reuşesc să „spargă” ecranul şi să-ţi aducă emoţia pură în suflet, trebuie să fii de gheaţă ca să nu te impresioneze!
De exemplu, aseară, am revăzut „I am Sam”. O dramă genială, cu un actor, Sean Penn, care cred că a făcut rolul vieţii lui.
Filmul e vechi, a apărut în 2001, dar merită oricând să-l revedeţi.
Vă aştept comentariile după. Să arunce cu piatra în mine cel care nu a fost emoţionat de această ecranizare.
Până atunci, doamnelor, vreau să vă ştiu vouă părerea. Aveţi acasă „plângăcioşi” care n-ar recunoaşte-o niciodată în public?
N-am mai scris de mult timp despre mâncăruri, dar iată că revin în forţă.
Brioşe cu ciocolată, asezonate a la Dan Cruceru cu multă drăgălăşenie de la Sophia.
Reţeta este simplă şi n-am să pun mult accent pe ea. Cumpăraţi praful special de la magazin, vine în cutie cu formele pentru brioşe. În plus, sunt scrise şi instrucţiunile pentru gătit pentru cutie. Înainte să le introduceţi la cuptor, puneţi nişte bucăţi de ciocolată pe deasupra şi totul va ieşi bestial.
Mai ales dacă ai CTC-ul lângă tine. În acest caz, Sophia. A privit cu mult interes, ba chiar a vrut să-mi dea şi o mână de ajutor. La final, ne-am pozat mândri amândoi nevoie mare de ispravă.
Poftă bună, vă doresc!
Voi aţi gătit ceva cu drăgălăşenie? Cu dragostea pură lângă voi?
Primul meu telefon mobil a fost un Sony Ericsson cu clăpiţă şi antenuţă. Era galben şi am rupt „gura târgului”. Eram prin 1998, în liceul militar. Toţi colegii mă invidiau, deşi nu avea jocuri sau internet sau alte aplicaţii inteligente.
Între timp, m-am maturizat şi am înţeles că telefonul nu trebuie să fie un motiv de laudă, ci doar un obiect care să-ţi folosească, să-ţi facă viaţa mai uşoară, şi să conţină atâta inteligenţă artificială cât ai nevoie. În plus, trebuie să aibă preţul pe care ţi-l permiţi. Nu să cumperi un telefon „fiţă” şi apoi să mori de foame vreo două luni.
Cum arăta primul tău telefon mobil?
Mai jos, aveţi o serie de poze care arată cum a evoluat telefonul mobil, de la prima sa apariţie- 1956, până în ziua de azi. (sursă- rol.ro)
Discutam cu nişte prieteni despre dacă e bine să ai încredere în oameni sau nu, dacă merită să le spui adevărul în faţă, chiar dacă îi poţi jigni, dacă e ok să fii sincer în anumite situaţii.
Şi eu recunosc că sunt inocent de sincer câteodată. Atât de sincer, încât mai şi gafez. Involuntar, evident, dar cei vizaţi se înnegresc de supărare şi îmi fac duşmani. Oricum, sunt de principiul că sinceritatea e întotdeauna cea mai bună.
O amică îmi dă un răspuns de mă lasă mască: „toţi lăudăm sinceritatea, dar, dacă eşti sincer, eşti luat de fraier, toată lumea profită de tine şi nimeni nu te răsplăteşte cu aceeaşi mondenă”. Completează amica asta: „E ca şi problema despre cultură- toţi ne dăm intelectuali şi culţi, dar TVR Cultural s-a închis!”
TU ce crezi? Sinceritate până la capăt sau în funcţie de interlocutor?