Accesorii perfecte: bărbaţi la premiile Gopo

Vremea de afară nu mă inspiră la discuţii „grele” şi cred că nişte fotografii cu „eleganţă la superlativ” vă vor delecta mai mult decât filozofia lui Kant.

Aşadar, aseară au fost premiile Gopo. Nu discut despre premianţi, îi las pe specialişti.

Eu vă prezint doar accesoriile perfecte de la gală. Şi nu mă refer la bijuterii, ci la noi, bărbaţii. Am fost eleganţi (nimeni nu a băgat asta în seamă), am zâmbit frumos şi ne-am oferit braţul ca nişte domni adevăraţi. Un rol asumat, că aşa suntem noi generoşi. Importante au fost doamnele- colege sau partenere de viaţă. Ele trebuia să arate bine, să le iasă ţinutele în evidenţă, să fie apoi comentate de criticii de modă.

Noi, doar accesorii. Dar e bine şi aşa, mai ales că doamnele ne-au preferat, de exemplu, unor coliere scumpe! 🙂

Înainte să vă las să savuraţi fotografiile, îndrăznesc, totuşi, o întrebare: care „accesoriu” vi s-a părut cel mai fain?

Politica nu e cool pentru tineri! Dar să fie vina lor?

Zilele trecute, discutam cu un tânăr student. La televizor, pe televiziunile de ştiri, vânzoleală mare. Era congresul PDL.

Eu, după ce am lucrat vreo şapte ani ca reporter pe politic, mă uit destul de des la astfel de televiziuni. Evident, mi-a rămas defectul profesional. Sunt la curent, în continuare, cu toate evenimentele de acest gen sau cu cele din plan economic.

Mie, unul, mi se pare şi normal să fie aşa. Trebuie să fii la curent cu deciziile pe care le iau conducătorii ţării, sunt decizii care, mai devreme sau mai târziu, te afectează şi pe tine în bine sau în rău. Să mergi la vot, să-ţi spui părerea, să fii militant pentru anumite cauze.

Părerea studentului respectiv era următoarea: „Cine sunt aştia? De ce se vorbeşte la tv despre ei?”.

Am rămas absolut perplex: „Adică nu te interesează?” El: „Deloc!”. „Deci nu ştii cine sunt ăştia? Nu ştii cine este Elena Udrea, cine este Vasile Blaga?”. El: „NU!”.

„Cum? Serios vorbeşti?”. EL: „Da!”. Bun. Tinerelul avea o minimă scuză: fusese plecat ani buni din ţară, împreună cu familia, şi se întorsese să facă facultatea în România. Totuşi, este în Bucureşti de mai bine de şase luni. Timp în care nu i-a păsat o secundă de lumea politică, de Guvern, de Parlament, de nimic politic. Şi la întrebarea „Cine este Preşedintele României?” a răspuns evaziv: „Când am plecat eu din ţară, parcă era Băsescu. Tot el e?”. Despre premier sau lideri ai partidelor, nu l-am mai întrebat. N-avea rost.

„Şi toţi prietenii tăi ştiu atât de multe despre politică?”. Răspunsul lui a fost halucinant: „DA! Nu suntem interesaţi de acest subiect!”.

Oau! Ce poţi să mai spui după o astfel de propoziţie?! Absolut nimic!

Şi stau să mă întreb a cui este vina?

– A tinerilor „ignoranţi”, cu scopuri şi preocupări „ciudate”?

– Sau a politicienilor care nu reuşesc să atragă tinerii de partea lor? Deşi, evident, se bat cu pumnii în piept că fac programe pentru tineri şi că vor să-i implice activ în politicile lor? 

Gândiţi-vă că discuţia de mai sus e purtată cu un tânăr de 20 de ani, student în Bucureşti. La ţară sau în provincie, cred că dezinteresul faţă de politică este de 100 de ori mai mare.

Executare, executare, dar să ştim şi noi!

Mă trezesc în cutia poştală cu o scrisorică de la Administraţia Financiară.  Măi, să fie! Ce treabă ar putea avea domnii cu mine? Că doar ştiam că am impozitele plătite.

Când colo „răvaşul” mă anunţa că s-a început executarea silită asupra mea pentru neplata unei amenzi. Atât. Dar ce amendă? Ce sumă? Ce executare? Cum, neicuşorule? Că mie nu mi-a spus nimeni vreo vorbuliţă!

Am reacţionat prompt, a doua zi, mi-am anulat toate treburile şi m-am pus pe lămurit problema că nimănui nu i-ar plăcea să se trezească cu conturile blocate. Eventual să afli asta şi după ce ai umplut un coş de cumpărături şi vrei să plăteşti cu cardul blocat! 

Şi, uite aşa începu povestea, că de-aicea mult mai este!

Drum la Administraţia Financiară, ghişeul 1! Evident, răspunsul: „Nu aici, la sediul celălalt!”.

Sediul al doilea: „Aici, dar la etaj!”

La etaj: „Am început executarea, aveţi o datorie de 200 ron de vreo doi ani! Dar nu pot să vă spun ce contravenţie aţi comis! Mergeţi la inspector!”

La inspector, într-un final: „Păi ne-a anunţat Administraţia Autostrăzilor că nu aveţi plătită o amendă pentru lipsa rovignetei!”.

Ahaaaaa! Se lămuri şi acuzatul după vreo câteva ore bune de bătut drumurile! Nu mă mai plâng de cozi, că sunt obişnuiţă. Adică, prin 2010- 2011, am circulat cu maşina pe un drum naţional, fără rovignetă! Am priceput! Deci merit amenda! Dacă zice statul, asta e, sunt bun de plată!

Dar de ce nu am fost anunţat? De ce nu mi-a trimis nimeni o minimă înştiinţare în cutia poştală? De ce a trebuit să fiu anunţat după mai bine de doi ani şi doar cu somaţie de executare silită? De ce?

Puteţi să-mi răspundeţi voi? Aţi păţit şi voi aşa ceva?

Ne iubim soacrele, dar până unde?

Soacra…. eeeh. Nu mă apuc acum să nasc polemici despre cât de mult ne iubim sau ne urâm soacrele. Eu sunt un caz fericit, am o soacră absolut ok. Găteşte bine, nu mă deranjează. E marfă. Dar există o limită şi a acestei „iubiri”.

Caz concret, discuţie între prieteni:

1. El, căsătorit, posesor al unui copil.

2. Ea, o puştoaică puţin trecută de 20, single.

3. Eu, tot căsătorit, cu copil.

El: „În week-end, cred că mă duc la teatru, vine soacră-mea!”.

Eu: „Adică fugi de acasă! Aveţi şi voi un respiro!”

Ea: „Eu cred că, de fapt, îşi scoate soacra la teatru!”.

Ce credeţi că a zis el? Cum a continuat povestea?

Fie vorba între noi, eu n-aş merge cu soacra la teatru, dar ce credeţi că a zis el?

Muzică pentru suflet

Închideţi ochii şi daţi play acestei melodii. Nu e jungle, disco, house, R&B, nu e nimic din ceva ce auziţi zilnic la radio. Sunt doar un om şi vioara lui excepţională, singuri pe scenă, într-un duo fabulos doar pentru suflet!

Aseară, am avut ocazia să ascult pentru prima oară un concert Alexandru Tomescu.

Îmi place muzica clasică, dar nu în cantităţi industriale şi doar anumite lucrări. Am puţine concerte clasice la care am mers, scuzată-mi fie „ignoranţa”. 

Pentru o oră, însă, aseară, Alexandru Tomescu m-a vrăjit. Am ascultat nemişcat, am închis ochii şi am visat pe acordurile celebrei sale viori Stradivarius Elder- Voicu. (Cine a dat din întâmplare peste acest articol şi nu ştie ce înseamnă Stradivarius în istoria muzicii, este rugat să închidă acest site. Nu este scopul meu în viaţă să-l culturalizez.)

Acompaniat de Andrei Licareţ la pian, un alt fabulos muzician, Alexandru Tomescu a făcut spectacol. Pentru el, probabil o banalitate, încă o seară absolut normală, un concert. Pentru mine, o seară unică, specială.

M-au uimit acordurile, sunetele perfecte. Dar m-a uimit şi dedicaţia acestui copil Stradivarius. Are aproape 37 de ani, dar îi spun „copil” pentru că asta am simţit în muzica lui. O joacă teribilă, o bucurie inocentă şi extraordinară atunci când atingea corzile fabuloasei sale „jucării”. M-au uimit şi semnele pe care Alexandru le are la baza maxilarului stâng. Sunt vizibile şi, probabil, dureroase. Şi le-a creat prin exerciţiu, prin mii şi mii de ore de ţinut vioara sprijinită între umăr, gât şi maxilar. Lui nu-i pasă, însă, de ele. Sunt acolo dovadă a profesionalismului şi a dedicaţiei sale pentru muzică. Sunt cicatricele lui, ca şi cele ale eroilor de război.

Bravo, Alexandru, bravo! Mă înclin şi îţi prezint şi eu umilul meu omagiu!

De ce „mă-ta” e jignitor?

Nu vreau să vă ţin lecţii de gramatică. Sper că, odată ce Krem a făcut piesa cu acest nume, toată lumea s-a lămurit cum se scrie corect „mă-ta”.

Dar, dilema mea e următoarea: de ce aceste două cuvinte sunt considerate jignitoare? Nu sunt ele simple prescurtări de la „mama ta”? Nu sunt rostite doar pentru că, uneori, ne grăbim, chiar şi în vorbire?

Cel puţin eu doar în acest sens le folosesc. La fel ca şi „tac-tu” sau „frati-tu”. Mai adăugaţi voi alte prescurtări folosite la viteză.

Zilele trecute, am creat şi ceva haos cu expresia asta. Eram foarte grăbit şi Sophia dorea să o ajut cu o jucărie. Şi i-am zis, precizez, cu zâmbetul pe buze: „Du-te la mă-ta să te ajute ea, că stă degeaba!”.

Şi fetiţa asta a şi făcut. Tot zâmbind, s-a înfiinţat la maică-sa. A luat-o de mână şi i-a spus „mă-ta”!!!! 

În acel moment, ne-am blocat amândoi, părinţii. Cum? A prins cuvântul imediat? Pentru o secundă, ne-am bucurat de inteligenţa piticii, dar, apoi, ne-am dat seama că a venit momentul să fim foarte atenţi şi în limbaj. Nu de alta, dar „bureţelul” Sophia captează tot şi cine ştie pe unde aruncă vreun cuvânt „interzis”, când ţi-e lumea mai dragă.

Revin, însă, la dilema mea. E jignitor acest cuvânt? E o problemă că îl spune, cu zâmbetul pe buze, un copiluţ? Copiii voştri ce „perle” de acest gen au scos pe gură?

PS: N-am nevoie de părerile unora care, în urma acestui articol, vor spune că sunt un tată denaturat. Sper să nu fie cineva care să creadă asta. Şi, totuşi, dacă sinceritatea mea le va crea o astfel de impresie, îi rog să şi-o ţină doar pentru ei.

Cum să organizezi un eveniment de succes

Foarte mulţi se declară „oameni cu inimă”, gata să sară în ajutorul celor aflaţi în nevoie. Când îi pui, însă, în faţa lucrurilor concrete, se blochează. Fac un pas înapoi şi recunosc că sunt depăşiţi de situaţie.

De exemplu, o gală caritabilă este foarte greu de organizat. Sunt multe lucruri de pus la punct, în culise. Să găseşti sponsori, să găseşti invitaţi, să aşezi lumini, să pregăteşti muzica ambientală, să vinzi bilete şi, mai ales să ai DISTRACŢIE.

Chiar dacă vorbim despre un eveniment sobru, trebuie să existe şi distracţie pentru că altfel nu-i poţi ţine pe invitaţi în sală mai mult de 30 de minute. Trebuie să ai cântăreţi capabili să ridice sala în picioare, trebuie să ai chiar şi prezentatori pregătiţi oricând să ia frâiele show-ului în mână, atunci când, în culise, lucrurile o iau razna. Nimic nu trebuie să arate pe scenă, tensiunea şi defecţiunile din culise.

Aseară, am avut onoarea să fiu gazda unui astfel de eveniment, un eveniment perfect. A fost o gală caritabilă, pentru ajutorarea bolnavilor de talasemie şi a celor bolnavi de hemofilie. Poveştile lor sunt triste, dar, aseară, am reuşit să le aducem, chiar şi pentru trei ore, cât a durat evenimentul, zâmbetul pe buze.

A fost spectacol. Am avut o tematică inspirată din „Vrăjitorul din Oz”, un decor în culorile roşu şi albastru. Au cântat Temişan, Ducu Bertzi, Ozana Barabancea. Willmark a ridicat şi el sala în picioare cu dansurile lui latine. Am avut chiar şi o prezentare de modă, cu manechine doamne din sală. Pe scurt, show foarte antrenant pentru invitaţi.

În doar trei ore, am strâns peste 30.000 de lei. Foarte mult, cred eu. Bravo, organizatorilor! Mi-ar plăcea să văd mult mai multe evenimente de acest gen!

Ce faci când dragostea îţi frânge inima?

Vă povesteam, aici, cum, în urmă cu câteva luni, am simţit că viaţa mea e un haos complet. Între timp, pentru mine, s-au mai liniştit apele.

Dar, ieri, am primit un mesaj de la un cititor, care pare să aibă nevoie de sfatul nostru. Şi-a pus sufletul pe tavă şi cred că merită puţin ajutor.

E cu tânăr cu inima frântă, iar suferinţele îi par de nedepăşit. 

Iată ce spune domnul:

Nu esti singurul care are probleme si este expus la stres, de care cateodata parca simtim ca nu mai reusim sa-l depasim ! Viata mea e un Haos total, nici nu mai stiu cum sa ies din aceasta situatie….totul a inceput acum 6 luni, de la o fata….cea mai mare dezamagire din viata mea…mi-a dat papucii cand credeam ca tot universul imi apartine, si ea e ultima persoana din viata asta care ma putea dezamagi, si totusi m-a dezamagit enorm. De atunci, azi 19 martie 2013, astea 6 luni pentru mine parca a trecut cum trece o saptamana….mi-am revenit, nu mai am sentimente profunde ptr ea…aproape deloc…dar pur si simplu de 6 luni nu mai simt ca traiesc, cheltui bani aiurea, nimic nu ma bucura…nu mai am motivatia aia care o aveam inainte. nu ma mai bucura absolut nimic, o haina un telefon, orice….nimic nu ma bucura, chiar daca le am, monotonia a patruns in viata mea…am doar 22 de ani, si in momentul asta am multe oportunitati in viata mea, dar nu ma trage inima…deloc, nu stiu de ce…am inceput sa fumez foarte mult, 2 pachete la zi, numai dezordine la mine in camera, mananc dezorganizat, numai uscaturi… pierd notiile aiurea stand pe net, sau la tv…am insomnii cateodata adorm greu…vreau sa fiu cel care am fost acum 6 luni, plin de viata, multumit cu ce am, si visand la un viitor frumos….nu ca acum…aproape orice lucru ma nemultumeste….”.

Haideţi să facem puţină terapie şi să-i dăm tânărului în cauză nişte sfaturi constructive. Vorbiţi din experienţă sau doar din cărţi, dar să fie sfaturi folositoare.

Eu i-aş spune că am trecut prin astfel de suferinţe şi, la acel moment, am simţit exact ca el. Nimic nu mă mai încânta, credeam că viaţa mea e fără rost şi că nimic nu mai merită. Şi, totuşi, astăzi, sunt extrem de fericit. Au trecut ani, dar timpul le-a vindecat pe toate.

TU ce sfat i-ai da?

Să fim umani… măcar uneori!

Copilul tău s-a tăiat la un deget. În mod normal, i se opreşte sângerarea în câteva minute. În cazul copilului hemofilic, poate nu i se mai opreşte deloc. Poate chiar îşi pierde viaţa. Noi, cei de la Acasă, am luptat într-o campanie ca statul să le asigure tratament gratuit acestor oameni cu probleme.

Până când visul nostru şi al lor va deveni realitate, putem ajuta chiar noi.

În această seară, voi prezenta o gală de întrajutorare a bolnavilor cu talasemie sau hemofilie.  Sper ca aportul meu să ajute cu adevărat şi să strângem suficienţi bani măcar pentru câteva luni bune de tratament.

Este al doilea an în care am fost rugat să fiu amfitrion şi, ca şi anul trecut, am răspuns imediat „da”. Voi participa mereu la astfel de evenimente şi le voi sprijini cu tot ce pot.

În astfel de momente suntem cu adevărat umani, suntem acele fiinţe bune cu aproapele lor.

Să-ţi iei copilul în vacanţă- o mare aventură! Nişte sfaturi…

Fericire mare în poza asta, dar greu a fost până acolo.

Vreau să dezbat una dintre problemele relativ importante cu care se confruntă familiile cu copii mici: să-şi ia sau nu piticii în vacanţă cu ei. Să stea departe de ei o săptămână şi să sufere de dor sau să-i ia în vacanţă şi să se întoarcă mai obosiţi decât au plecat? Pentru că să-ţi iei copilul în concediu, credeţi-mă, este o mare aventură.

Dar să vă relatez un caz concret, trăit pe propria piele.

Am fost în vacanţă cu Sophia. Zece zile, în Spania. Două zboruri dus, cu escală, două zboruri întors, zece zile de îngrijire permanentă a piticii şi una bucată soţie cu picior „defect”, prins în orteză. Fără ajutor, fără bunică, fără bonă. Se putea o speţă mai complicată? Eu zic că nu!

Aşa că am fost un fel de erou şi nu vreau să fiu modest în acest caz, pentru că m-am spetit enorm. Am cărat copil, am cărat bagaje, am cărat soţie! Am cărat tot!

Dar să le luăm pe rând:

1. Zborul.

La dus, a fost parfum. Sophia a dormit vreo trei ore, până la Paris, unde am avut escală. A dormit în braţele mele, a fost perfect. Am dormit chiar şi eu. La întoarcere, însă, dezastru. Nu a închis un ochi, a făcut circ în avion, s-a plimbat tot timpul pe coridor, a „cerşit” biscuiţi de pe la alţi pasageri, am supravegheat-o permanent, m-a epuizat.

2. Escala.

La dus, parcă umbla cu somnul după ea. Am aşteptat în aeroport alte trei ore pentru legătură şi a mai dormit vreo două. Mi-a adormit în braţe, uitându-se la avioane. Apoi a stat liniştită chiar şi pe o bancă de aşteptare. La întoarcere, n-am mai avut timp de poze. Parca înghiţise baterii. A colindat toate magazinele şi a trebuit supravegheată tot timpul. Pleca, de exemplu, cu obiecte din magazine, pe care eu trebuia să fiu atent să le returnez.

3. Vacanţa.

A fost superb. Greu, dar superb. Sophia a fost un îngeraş. A acceptat să stea ore bune în scaunul pentru copii din maşina închiriată sau în căruţ.

Un sfat pentru părinţii aflaţi în aceeaşi situaţie: căutaţi să aveţi un căruţ foarte uşor. Pliabil, fără multe accesorii. Trebuie să puteţi să-l băgaţi în portbagaj, să nu fiţi nevoiţi să ridicaţi multe kilograme.

Apoi, e bine să aveţi o pătură cu voi. Vremea rea vă poate surprinde departe de casă, aşa că pătura vă rezolvă problemele. Sophia a fost perfect îmbrăcată tot timpul. Nu a răcit deloc. A fost foarte bine.

În privinţa mâncării, căutaţi restaurante cât mai bune. Arde la buzunare, dar copilul este cel mai important. Alegeţi peşte proaspăt şi multe legume, nu mâncăruri grele. Copilul este foarte pofticios şi va refuza, în 90% din cazuri, mâncarea lui specială. Va vrea să mănânce din farfuria voastră. Sophia nu suportă mâncarea la borcănele, celebră. Aşa că am împărţit totul. Evident am evitat dulciurile, dar peşte a fost aproape la fiecare masă. I-am dat să guste puţin şi din celebrul jambon spaniol. Carne macră, în cantităţi foarte mici. Mult mai bună, totuşi, decât alimentele procesate.

În privinţa somnului de seară, însă, am fost „sclavii” copilului. Ne-a făcut programul, trebuia să mergem cu toţii la culcare odată cu ea. Aşa că, de la distracţiile nocturne, ne-am luat „adio”.

Una peste alta, a meritat. Pentru noi, a fost o vacanţă extraordinară. Ne-am bucurat de frumuseţea locurilor noi, dar şi de dragostea copilului nostru. O dragoste fără de care nu putem trăi, nici măcar câteva zile. Am simţit dorul arzător în mici escapade şi ne-a fost foarte greu. Aşa că, pentru Spania, ne-am luat inima în dinţi şi am riscat. A fost, însă, alegerea corectă. A fost obositor, dar am avut tot timpul inima plină de iubirea piticii.

Aşa că sfatul meu este să riscaţi şi voi. Mergeţi cu copilul în vacanţă. Ideal este să aveţi şi un ajutor ca să puteţi să aveţi şi momente doar în doi. Fiţi prevăzători în privinţa alimentaţiei micuţului şi în privinţa hainelor pe care le poartă. O indigestie sau o răceală poate fi îngrozitoare şi vă distruge vacanţa.

În rest, savuraţi dragostea lui.